Blog

Ultimele zile de lucru ale săptămâni au mers pe același tipic. Dimineața, la 9:30, ne lua taxiul de la hotel, ne lăsa la birou și se întorcea după noi la ora 16:30, ca să ne ducă înapoi. Nu mi s-a dat nimic de lucru, dar am folosit timpul pentru a mă familiariza cu mediul și a-mi cunoaște colegii. Și nu în ultimul rând cu calculatorul, un 386, care funcționa sub Windows. (La institut se cumpăraseră două PC-uri la începutul acelui an și unul îmi fusese repartizat mie. Era un XT care funcționa sub MS-DOS.)

Imediat după prânz, în prima zi, colegii s-au strâns pe culoar și m-au întrebat și pe mine dacă merg să mănânc cu ei.

–Și unde mâncăm? am întrebat eu.

–La restaurantul de sus, mi-a răspuns unul dintre ei.

–La castel?

–Nu, a râs altul. Te-a dus Jean-Pierre ieri, nu-i așa? E protocolul pentru oaspeți. Noi mergem la restaurantul obișnuit pentru salariați. O să vezi că se mănâncă bine și acolo…

Am coborât la parter și am luat din nou, ca și în ziua precedentă, telecabina pentru a urca la nivelul superior al locației, apoi am mers spre clădirea din stânga. Restaurantul era de tipul împinge tava. Așa ceva exista și la noi! Și încă de pe vremea tovarășului…  Diferența consta în faptul că la noi recunoșteai încă de la intrare meniul după miros. Aici atmosfera era normală, iar dinspre bucătărie nu veneau mirosuri de mâncare deranjante. Era destul de multă lume și ne-am așezat la coadă.

Din când în când se mai oprea lângă noi câte o persoană pentru a vorbi cu unul dintre colegi. Aceștia mă prezentau și pe mine și, aproape toți, se uitau destul ciudat la mine atunci când aflau că sunt român. Așa, cam cum te uiți la un animal scăpat din grădina zoologică prin oraș… Și chiar începusem și eu să mă simt un pic ciudat în fața lor. Am ajuns și în fața galantarelor unde ne puteam lua singuri salatele sau chiar le puteam combina. Și băuturile erau tot cu autoservire. Unii dintre colegii mei și-au ales sticle mici de vin. Eu am rămas la apa minerală. Citisem despre Franța că are o mare varietate de ape minerale. În prima zi am ales un Perrier, iar în a doua un Badoit, care era mai puțin acidulat. În a treia zi m-am păcălit și am fost foarte supărat. Alesesem o sticlă de apă plată și mi s-a părut ciudat să dau bani pe apă chioară. (Amintesc celor mai tineri că în perioada comunismului și cea imediat de după, în care ne aflam, la noi nu era numită apă minerală și nici nu era îmbuteliată decât apa carbogazoasă. Iar restul apei o beam de la robinet.) Tot din vitrină îți alegeai și desertul. În primele zile am rămas fidel acelei mousse au chocolat pe care o descoperisem la hotel. Până când mi-au atras atenția colegii că este grea pentru ficat și că ar fi bine să nu exagerez mâncând așa ceva în fiecare zi…

Felurile principale erau pe o listă afișată pe perete, dar erau vizibile și în niște tăvi deschise. În primele zile le alegeam manual și acceptam și sugestia garniturii propuse de cel sau cea care mi le punea în farfurie. La casă fiecare dintre colegii mei dădea o cartelă magnetică și au rugat-o pe casieriță să-mi facă și mie una. Această cartelă trebuia încărcată cu o anumită sumă. Eu am dat două sute de franci ca să fiu sigur că am bani pe ea pentru o perioadă. Masa costa de fiecare dată între 10 și 16 franci în funcție de câte feluri de mâncare luam și de băuturile pe care le alegeam. Am învățat că puteam bea și apă de la robinet pe care o luam la carafă și nu costa nimic. (De fapt și acum, toate restaurantele din Franța sunt obligate să ofere clienților carafe de apă gratuit.)

L-am zărit și l-am salutat și pe domnul Marie, directorul de protocol. Am remarcat pe tava lui o sticluță de șampanie în miniatură și m-am gândit că omul are gusturi fine dacă bea șampanie și la restaurantul de întreprindere…

Pauza de prânz era singurul moment în care conversațiile erau pe subiecte personale, despre fotbal sau despre orice altceva în afară de serviciu.

La un moment dat l-am văzut și pe Viorel care venise un pic mai târziu. Era cu secretara lor de departament și cu un tip mai tânăr.

După ce am terminat de mâncat, am mers împreună cu colegii mei la un bar aflat în stânga intrarii unde o doamnă servea cafea sau ceai. Pentru plată se foloseau niște bonulețe prinse într-un carnet care se cumpăra de la casă. Pe vremea aia nu beam deloc cafea, iar ceaiul se făcea mai greu. Până îmi făcea mie doamna ceaiul, colegii mei își terminau cafeaua și plecau, lăsându-mă să-mi termin ceaiul singur. Am încercat să plec și eu singur spre birou, înaintea lor, cu telecabina sau pe jos (era un drum foarte frumos, în trepte, printr-un pâlc de copaci), dar odată ajuns la birou totul mi se părea îngrozitor de gol și și de tăcut în acel sfert de oră până când se întorceau ceilalți. Așa că, după aproape o săptămână, am început să beau și eu câte o cafea pe zi, iar acum, după treizeci de ani, nu-mi pot începe ziua fără un espresso scurt!

Povești anterioare din această serie:

Albina și ceapa

Sosirea în Franța

Prima zi de „muncă” în Franța

Prima cină la restaurant de capul nostru în Franța