Blog

A doua zi dimineață am luat micul dejun la restaurantul hotelului (știam eu de undeva că este inclus în preț), apoi am fost anunțați că a sosit taxiul care trebuia să ne ducă la birou. Am ajuns la aceeași poartă la care ne oprisem cu o seară înainte. Agentul de securitate de la intrare a venit, a schimbat căteva vorbe cu șoferul, s-a întors în cabina lui de unde a dat un telefon, apoi a ridicat bariera. Mașina ne-a lăsat într-o mică piațetă cu o fântână arteziană la mijloc, situată între două clădiri relativ moderne cu geamuri foarte mari și cu câte două etaje. Am coborât din mașină și pe ușa automată a celei mai apropiate dintre ele a ieșit o doamnă:

–Bonjours, Messieurs! Je suis Jeanne, l’assistente du directeur des rélations internationales. Monsieur Marie vous attend! (Bună ziua domnilor! Sunt Jeanne, asistenta directorului relații internaționale. Domnul Marie vă așteaptă!)

–Bonjour, Madame! Je m’appele Bogdan Buzdugan, m-am prezentat eu ca la școală. (Bună ziua doamnă. Mă numesc Bogdan Buzdugan. – Voi continua restul dialogurilor în limba română).

–Bună ziua, doamnă, iar eu sunt Viorel Andrei, m-a completat colegul meu.

–Vă rog să mă urmați.

Am intrat în hol, apoi am continuat pe un culoar scurt și am ajuns în biroul unui domn foarte distins, cu părul alb, care s-a prezentat ca fiind directorul de protocol și relații internaționale al Centrului de cercetare-dezvoltare al grupului Ciment Français. Și-a cerut scuze pentru că nu ne-a așteptat nimeni cu o seară înainte, însă se făcuse deja foarte târziu când au decis să plece de la birou. Ne-a mai spus că domnul Cantacuzène, directorul general, nu era la birou, dar ne va primi cu prima ocazie. Apoi ne-a făcut o prezentare a centrului în care lucrau circa 200 de oameni și care era împărțit pe patru divizii, fiecare cu mai multe departamente. Eu urma să lucrez în cadrul Diviziei de Inginerie, Departamentul de Procese Tehnologice, Iar Viorel în Laboratoarele Diviziei de cercetare. Ne-a explicat apoi programul de lucru, care cuprindea două plaje mobile de la 7 la 9:30 dimineața, pentru sosirea la birou, și de la 16 la 19:20 pentru plecare, două plaje fixe, când în mod obligatoriu trebuia să fim prezenți, de la 9:30 la 11:30 și 14:30 la 16, plus o pauză de masă de minim 45 de minute. Programul săptămânal era de 39 de ore pe săptămână și trebuia alocat proiectelor la care vom colabora cu viitorii noștri colegi. Ne-a întrebat apoi unde am dori să locuim, la Mantes-la-Jolie sau la Paris? Amândoi am răspuns atunci la unison că la Paris. Secretara care asista la discuție a încercat să ne convingă că locuind mai aproape am avea mai mult timp liber, pentru că deplasarea la birou va fi mai scurtă și că putem vizita Parisul în weekend. Mirajul Parisului era însă prea mare. Cum ar fi fost să avem posibilitatea să devenim parizieni și noi să alegem să stăm într-un orășel de provincie dintr-un bovarism prost înțeles? Am mai pus însă o întrebare, dacă nu cumva locuind într-un orășel mic vom avea neapărat nevoie de o mașină ca să ne putem deplasa? Și am mai întrebat cu ce ar trebui să venim de la Paris.

La prima întrebare mi-au dat dreptate.Venitul la birou nu era o problemă pentru că existau autobuze dedicate care plecau de la cele două gări ale orășelului, dar în rest nu ne vom putea mișca prea mult decât pe jos.

De la Paris naveta urma să o facem cu metroul, apoi cu trenul de la Gara Saint- Lazare și cu autobuzele care ne așteptau în gările locale. Ne-au asigurat că ne vor căuta locuințe pe o linie de metrou care să ajungă direct la gară pentru a nu fi nevoiți să schimbăm metroul. Așa că am rămas fermi pe poziție și am confirmat că dorim să locuim la Paris. Ne-au mai întrebat dacă vrem să locuim fiecare într-o garsonieră sau într-un apartament cu trei camere, așa cum aleseseră ceilalți doi colegi ai noștri, Traian și Mihai, care sosiseră cu o lună și jumătate înainte. În privința asta am spus că ne mai gândim, deși Viorel era cât pe ce să aleagă garsonierele. Ne-au rugat să le dăm totuși raspunsul într-o săptămână ca să poată începe să caute locuințe potrivite.

Atunci a intrat în birou o altă doamnă, care s-a prezentat ca fiind asistenta directorului financiar. Aceasta ne-a înmânat fiecăruia dintre noi câte un plic cu trei mii de franci ca să avem de cheltuială. Apoi ne-a întrebat unde dorim să ne deschidem conturi bancare pentru că salariile viitoare va trebui să ne fie virate în cont. Ne-a explicat că, în conformitate cu legile franceze ne puteam alege o agenție bancară fie în apropierea serviciului, fie pe lângă locuință și că vom avea nevoie și de o adeverință de la întreprindere. Apoi ne-a mai spus că agentiile bancare sunt deschise de la 9:30 la 17 cu o oră de pauză de masă la prânz, cele din afara Parisului fiind deschise și sâmbăta înainte de prânz. I-am mulțumit pentru informații și pentru bani. Referitor la locația băncii pe care o vom alege, mai trebuia să ne gândim și nu puteam da un răspuns pe loc.

Se făcuse deja aproape ora unu și domnul Marie ne-a invitat la masă.

Am ieșit din clădire pe o altă ușă decât cea pe care intrasem, pe una care dădea spre deal și unde transferul spre vârf se făcea cu o telecabină dublă cu câte 6 locuri per cabină, câte două bănci capitonate de trei locuri așezate față în față . Odată ajunși sus ne-a arătat în dreapta o clădire de birouri și ne-a spus că acolo sunt birourile de coordonare a fabricilor grupului în Franța, sediul central fiind, bineînțeles, la Paris. În stânga se aflau restaurantul de întreprindere, două terenuri de tenis pe zgură, vestiare și o sală de squash. Drept în fața noastră, dar un pic mai sus, era castelul, care am aflat că funcționa ca un fel de hotel de protocol pentru invitații grupului în timpul săptămânii și ca restaurant pentu recepții și alte ocazii. Acolo aveam să luăm prânzul în acea zi, însă ni s-a precizat că în restul timpului vom mânca la restaurantul obișnuit.

La intrare ne-a așteptat un domn în uniformă de majordom, care avea să se ocupe de noi tot restul mesei. Acesta ne-a condus întâi la un bar invitându-ne să ne alegem un aperitiv până când ne vor pregăti masa în restaurant. Toți trei am ales un bourbon Four Roses, care nici acum nu se prea găsește la noi și de care, atunci, nici măcar nu auzisem. Iar eu am precizat, etalându-mi în acest fel cunoștințele, că îl vreau „on the rocks”. Nu mai știu ce am mâncat, dar a fost primul meu prânz cu adevarat franțuzesc cu antreu, fel principal, brânză și desert. Vinul l-a ales domnul Marie și a fost un vin roșu de Bordeaux Saint-Emilion, premier cru (bineînțeles că habar n-aveam pe vremea aia ce înseamnă asta). Totul, inclusiv vinul, a fost însă la superlativ.

Ne-am întors înapoi la birou unde ni s-au dat să citim și să semnăm contractele de muncă și au făcut copii după pașapoarte pentru cărțile de sejur pe care urmau să ni le obțină. Contractele precizau programul de lucru (pe care l-am expus mai devreme), dar mai era un lucru pe care nu ni-l spusese nimeni până atunci: o variație de 8 ore, în plus sau în minus, la nivelul unei luni nu afecta salariul, însă trebuia recuperată în cazul în care lipseau cele opt ore în luna următoare. De asemenea dacă lucrai într-o lună suplimentar trebuia să îți iei liber în luna următoare. O altă precizare pe care nu am înteles-o complet pe moment era că mesele de prânz se iau la restaurantul de întreprindere, cu costurile subvenționate în proporție de 60% de întreprindere. În fine, salariul era de 7.500 de franci pe lună, dar ni s-a explicat că ni se vor reține contribuțiile sociale și cele pentru organizațiile sindicale și profesionale, conform legilor din Franța, iar netul pe care-l vom primi efectiv era de 6.500 de franci, ceea ce, am aflat mai târziu, corespundea cu salariul minim pe economie de atunci. (Aici mai era o confuzie de termeni, care fusese pierdută din cauza diferențelor lingvistice. La noi salariul net este ceea ce primești în mână sau în cont după ce ți se rețin toate taxele și contribuțiile. În Franța din salariul net trebuie să plătești impozitul.) Mi-a stat pe limbă să întreb ce era cu acei 18.000 de franci care apăreau în documentele de bursă primite la București, dar m-am abținut. În orice caz m-am felicitat pentru că nu am cedat în discuția cu directorul meu de la institut pentru că, dacă ar fi trebuit să mai trimitem bani și acolo, chiar eram în găleată. Imediat ce am semnat contractele de muncă au apărut alte două doamne, secretarele celor două departamente unde urma să lucrăm, care ne-au condus în birourile departamentelor noastre. Ni s-a precizat înainte de a ne despărți că taxiul va veni să ne ia la ora 5 și că până sâmbătă când vom fi mutați la Paris, vom fi luați la 9 de la hotel și preluați apoi de la birou la ora 17. Departamentul de Procese se afla la al doilea etaj al clădirii în care ne aflam, în timp ce al lui Viorel se afla în clădirea vecină. Am urcat cu liftul și Sandrine, secretara departamentului nostru, mi-a făcut turul birourilor și mi-a prezentat colegii. Primul a fost domnul Gilbert, o persoană mai în vârstă, spre 60 de ani, care ținea locul șefului de departament. Acesta plecase ca director de fabrică în urmă cu o săptămână. Apoi Eric și Michel, doi tipi în jur de 40 de ani, care împărțeau același birou. Michel, aveam să aflu mai târziu avea patru copii și miercurea, când aceștia aveau liber de la școală, se ducea să mănânce acasă cu toată familia. (Pe vremea aceea, nu mai știu cum e acum, se considera că este prea obositor pentru copii să învețe cinci zile la rând, mai ales că programul la școală era de opt ore – 4 de predare dimineața, una de pauză de masă la cantina școlii și încă trei ore după-amiază pentru teme, iar cea de-a doua zi liberă săptămânală, în afară de cea de duminică, era miercuri sau joi, în funcție de regiune. Sâmbăta programul de școală era numai de dimineață. Vacanțele erau și ele decalate pe regiuni pentru a asigura un sezon prelungit pentru principalele destinații turistice.) I-am cunoscut după aceea pe Ziad, un inginer de origine algeriană cam la 35 de ani, și pe Patricq și Pierre-Laurent care erau cam de vârsta mea. L-am cunoscut apoi pe Lucien, unul dintre cei dou tehnicieni care lucrau cu noi în departament. Celălalt, Sylvain, era plecat într-o misiune și avea să revină în următoarea săptămână. De acolo am ajuns la viitorul meu birou pe care îl împărțeam cu Alfred, spaniol de origine, dar născut în Franța. El venea direct de pe băncile facultății și se angajase cu numai o zi înainte. Părinții lui fugiseră din Spania datorită regimului lui Franco.

În biroul de alături avea însă să mă aștepte o surpriză, domnul Horia Bocan, directorul de cercetare al Institutului. Habar nu aveam că plecase în Franța. Și el era un nou venit, dar era acolo deja de vreo zece zile.

Sandrine m-a dus apoi și mi-a arătat cum funcționează copiatorul și mi-a deschis dulapul cu rechizite, invitându-mă să-mi aleg tot ce-mi trebuie, precizând că pot veni oricând să iau ceea ce am nevoie. Am luat și eu două blocnotesuri, niște pixuri, un creion mecanic și nu suport de pixuri de pus pe birou, apoi m-am întors să mă instalez. Pe birou aveam deja un calculator tip desktop cu Windows (primul meu computer cu Windows, cel pe care-l primisem la institut de la începutul anului, unul dintre primele trei  cumpărate, era un XT care funcționa sub DOS) și un telefon de unde puteam să sun atât în interior cât și în exterior. Pentru exterior formam 0 și după ce venea tonul puteam forma numărul. Interioarele aveau patru cifre. Ele puteau fi apelate direct și din exterior, dar trebuiau adăugate două cifre în față pentru numarul de telefon complet. Pe atunci, numerele de telefon din Franța aveau 6 cifre. Abia după vreo cinci ani aveau să treacă la 8, integrând practic prefixul regional. Pe când încercam să mă obișnuiesc cu computerul și cu programele instalate pe el, a sunat telefonul.

Am tresărit, bineînțeles,  pentru că nu mă așteptam să mă sune nimeni. Era secretara directorului de protocol care mă întreba de ce nu am luat cina la restaurantul hotelului în seara trecută, pentru că totul era plătit de ei.

Cam câți români ați văzut voi să recunoască că sunt tâmpiți? Eu vă spun sincer că nu prea. În general când fac câte o prostie o iau în brațe și o țin una și bună până-n pânzele albe…

–Știam, stați liniștită, dar am mâncat foarte bine în avion, apoi am mai luat ceva în aeroport, de poftă, și nu ne-a mai fost foame. În seara asta vom merge. Aveți cumva și numărul de telefon al lui Viorel?

–Sigur –  și mi l-a dat.

–Merci beaucoup. Aurevoir, madame!

Am format imediat numarul lui Viorel și când mi-a răspuns l-am întrebat dacă l-a sunat și pe el secretara lui Marie. Nu-l sunase așa că i-am povestit versiunea mea și i-am zis să o repete și el dacă-l sună. Apoi am mai schimbat câteva vorbe cu Alfred și cu domnul Bocan. Acesta, pentru că francezii nu-l pronunțau pe H și nu-i plăcea cum sună prenumele lui fără prima literă, se folosea aici de cel de al doilea și i se spunea Alexandre. Mi-a spus că nimeni de la institut nu știa că plecase în Franța. Acolo toată lumea îl credea în concediu. Urma să le trimită demisia în cursul săptămânii următoare.

El mai fusese la o specializare la Paris la începutul anilor 70 și vorbea ceva mai bine decât mine franceza. Un handicap pe care aveam să-l recuperez rapid. Sâmbătă urma să vină și el la Paris și l-am rugat să-mi arate și mie orașul pentru că el îl cunoștea. În timp ce vorbeam cu el, a sunat din nou telefonul de pe biroul meu și am fost anunțat că ne-a sosit taxiul și trebuie să plecăm.

Povești anterioare din această serie:

Prima ieșire

Albina și ceapa

Sosirea în Franța