Blog

                  Cu ironie fățișă, chiar subliniată, îi lăsase răgazul să protesteze. Și Marțian chiar protestase:

–Nici pentru o glumă nu mă puteți răstălmăci în halul ăsta!

–Ba pot și nici măcar nu glumesc! Ai altă explicație pentru distanța politicoasă la care mă ții după tot ce s-a întâmplat între noi?

                  L-a fulgerat bănuiala că intrase într-o cursă.

–Numai?

–Faceți parte dintr-o altă lume, încă de la început…

–Numai?

–Mai e și faptul că refuzați dosarul din mașină.

–Numai?

                  Dacă și acum se temea, dacă și somat să meargă până la capăt dădea înapoi, niciodată n-ar mai fi avut dreptul să încerce să afle și nici să se scuze că n-a știut. Dar și dacă se supunea somației, dacă lăsa pe seama unui involuntar, absolut involuntar și necugetat „dumneavoastră” tot ce-l făcea pe el să se țină la distanță… Intrase într-adevăr într-o cursă!

–Teamă mi-e că n-o să mă credeți, pentru că lucrurile par într-adevăr să se lege. Așa par, n-am ce le mai face! Distanța care vă supără ține într-adevăr de obișnuință, așa am simțit nevoia să vă spun de la prima noastră discuție și uite că încă nu pot să scap… Dacă mă forțați am să folosesc alt pronume, dar asta nu va grăbi momentul când între noi nu vor mai exista… rețineri… Din câte mă cunosc, abia că va apare una în plus. Dacă ați citi dosarul din mașină v-ați da seama că am avut de unde să adun… să le zicem hachițe… multe hachițe…

                  Tot timpul sperase să-l întrerupă, să-l contrazică sau să-l ajute, dar Olga stătea dreaptă, cu picioarele sub ea, numai ochi și urechi. Abia acum, când a prelungit prea mult pauza, i-a dat o mână de ajutor sau, mai degrabă, un brânci:

–Până acum chiar se leagă.

–Da, dar numai până aici. Mai departe este vorba de cu totul altceva, care înseamnă tot o distanță, dar totuși nu-i distanța politicoasă care vă supără… Am mai discutat odată: v-am propus și am plecat împreună în concediul ăsta pe patru roate… Chiar dumneavoastră ați zis că nu-i totuna cu o cerere în căsătorie…

–Sigur că nu – s-a conformat Olga, silită de tăcerea lui prelungită.

–Într-adevăr nu-mi plac surprizele și de când ne-am întâlnit și ne cunoaștem e ceva care mă împiedică să vă înțeleg logica… să vă aștept vorbele… și faptele, să le prevăd… Acum știu, acum am înțeles de ce vă speria Bucureștiul, de ce erați… așa cum erați… până la plecarea de anul trecut. Numai că v-ați întors atât de schimbată încât… încât pur și simplu nu-mi mai folosește, deși abia am aflat! Cum să vă zic, parcă mi-ați fi dat o cheie, dar între timp ați schimbat broasca…

                  Un zâmbet pornise să-i destindă chipul, dar comparația lui n-o amuzase decât fugitiv. Așa, cât a trecut de sub norul întunecat și încărcat de electricitate de adineauri la lumina difuză, egală și calmă a unei înegurări melancolice. Scăpase? Nu. Câștigase! Olga se întorsese iar spre lumea ei misterioasă și Marțian și-a controlat cu grijă respirația, nu cumva s-o întoarcă din drumul acesta cu un prea adânc, cu un binemeritat oftat de ușurare. Nu-i mai rămânea decât să aștepte – oricât, dar să aștepte fără s-o tulbure.

–Nu, încă n-am reușit… Altfel ar fi limpede și nu ți-aș pune probleme… Doar vreau! Doar sper să mă schimb. În orice caz încerc, mă străduiesc. Și asta-i o mare înfrângere pentru mine…

                  A tăcut din nou, minute în șir, ca și când ar fi așteptat să fie contrazisă. Dar Marțian n-avea niciun motiv s-o contrazică și de acum știa că orice întrerupere putea aduce consecințe imprevizibile.

–Da, da! O mare înfrângere! a continuat Olga, de parcă ar fi fost efectiv contrazisă. Dar nu schimbarea în sine, nu faptul că am ajuns la concluzia asta, că trebuie și vreau să mă schimb. Deși… Bineînțeles că preferam să nu ajung aici, să nu fi fost nevoie. Dar marea înfrângere este că sper, că încerc și mă străduiesc. Îți dai seama?

                  Nu, nu-și dădea seama.

                  Dar pentru atâta lucru nu intervenise s-o întrerupă.

–Acum știi, poți să-ți dai seama că n-am fost întotdeauna așa cum m-ai cunoscut. Am mai trecut printr-o schimbare. Când am terminat facultatea eram totuși altfel… eram mai… Dar m-am schimbat fără să știu, nici măcar nu sunt sigură că am vrut, m-a schimbat viața. Abia pe urmă mi-am impus, abia pe urmă am ajuns să fiu mândră de mine și de viața mea singuratică, întemeiată pe luciditate, pe voință, pe puterea mea de a nu trăi la voia întâmplării… Aici e marea înfrângere: mult mai ușor… și chiar mai repede m-am schimbat când n-am vrut și n-am știut. Mândria mea, luciditatea și voința, iată că nu fac nici două parale!

                  „În locul dumneavoastră, eu n-aș îndrăzni să spun una ca asta!” ar fi exclamat Marțian, dacă nu s-ar fi temut pentru orice pietricică aruncată în calea izvorului pe care atât de greu îl iscase. Dar Olga îi citise sau, mai degrabă, îi ghicise reacția pe față – la urma urmei nu era un actor, ceva-ceva, un mușchi tot îi scăpase de sub control.

–O, ba da! Ba da! Luciditatea și voința au intrat în joc abia mai târziu! Întâi m-a răsucit întâmplareaa și numai după aceea am înțeles că trebuie și am ajuns să vreau, să sper, să mă străduiesc… Și prima dată s-a întâmplat așa, și acum. Numai că acum întâmplările mă sperie și mă pun pe gânduri, după atâția ani luciditatea și voința nu mai merg împreună, îmi trebuie voință să-mi înving luciditatea și să mă las la voia întâmplării…

                  De când începuse Olga acest monolog despre schimbare, pentru prima oară i-a depărțit tăcerea. Făcuse pur și simplu un popas, epuizată de efortul de a scoate cât de cât din confuzie gândul acesta din urmă. Lui Marțian i se păruse însă că se poticnise, de parcă ar fi spus mai mult decât avea de gând. Ceva mai puternic decât prudența și dorința de a afla ceea ce îl neliniștise l-a făcut s-o întrerupă:

–Nu știu ce întâmplări aveți în vedere…

                  Făcuse efortul să pară doar nelămurit și tocmai efortul nu reușise să-l ascundă. În primul moment Olga simțise imboldul de a-i confirma bănuiala prost mascată: ei da, tot concediul ăsta „pe patru roate” nu însemna altceva… N-ar fi înțeles. Era absolut limpede că n-ar fi înțeles și n-ar fi acceptat. Ar fi fost chiar în stare să se înfurie și să renunțe indignat la singura lui șansă, pentru el era mai la-ndemână, mai logic. Mai demn să respingă întâmplarea decât să încerce s-o folosească. Deși, dacă ar fi stat să dezbrace toată istoria de până acum a acestui concediu „pe patru roate”… Da, ar fi meritat să-i spună deschis și să-l oblige să aleagă pe față!

                  O, Doamne!…

                  Riscul de a se întoarce acasă chiar în ziua în care plecase sau de a rămâne în mijlocul drumului i se păruse ridicol, nici nu merita să fie luat în seamă. O îngrozise însă propria înclinație spre calcul rece și neîndurător, spre operațiile în carne vie, spre intoleranță. Sigur că nu era o simplă controversă, și nici nu era prima, dar dacă un biet dezacord deghizat în nedumerire îi ajungea pentru a-l împinge cu spatele la zid, pentru a-l obliga să se predea fără luptă sau să renunțe la șansa pe care abia i-o dăduse atunci ea – ea, Olga, de ce mai plecase la drum și ce mai spera? Minuni în lumea ei nu se produseseră niciodată, nu-i rămânea decât să treacă de partea voinței și să spere până în ultimul moment, până la proba contrarie, eventual, că nu greșise luând concediul acesta „pe patru roate” drept întâmplarea pe seama căreia putea să se lase.

                  Pentru nedumerirea lui Marțian găsise repede un alt exemplu.

–Și călătoria la București a fost o întâmplare.

–Poate în sensul de eveniment – a propus Marțian un compromis, după un lung moment de gândire.

–În toate sensurile! s-a încăpățânat Olga. O întâmplare pe care aveam și motive, și posibilități s-o evit.

–Dar totuși e foarte bine că n-ați evitat să vă duceți. S-ar fi putut interpreta…

–Nu te supăra, Marțian, dar în afară de tine nu văd cine mai putea s-o facă. Decorația aș fi primit-o mai târziu, la județ sau la uzină, uneori nici nu te cheamă la București pentru înmânare. Eu de călătoria propriu-zisă vorbesc și plecând… Ei bine, plecând m-am lăsat în voia întâmplării! Pentru prima oară după atâția ani!

–Și asta v-a schimbat?!

Nedumerirea lui, de astă dată mască pentru neîncredere, a amuzat-o și chiar a râs.

–Și asta. Pentru că a fost prima verigă dintr-un lanț întreg de întâmplări: căutarea unei camere, noaptea de insomnie, telefonul pe care l-am dat dimineață, chiar și faptul că n-am avut cu cine sărbători evenimentul, până și Iordache s-a grăbit să ajungă cu decorația la nevasta aia care n-a văzut niciunul din șantierele lui pe când eu n-am scos-o din poșetă decât când m-am întors acasă…