Blog

Ce-i motivează pe oameni să muncească și să realizeze ceva? Ce circumstanțe creează un anumit mediu în care unii fac ceva, iar alții nu? Motivația vine din interior sau de la alții – de la lideri sau manageri? Îi putem motiva pe cei demotivați? Are acest lucru legătură cu banii? De ce anumite echipe au realizări și altele nu? E datorită faptului că o anumită unitate are oameni mai buni?

Și dacă e așa, asta înseamnă că unitatea de lucru mai bună va reuși indiferent dacă este condusă sau nu? Este leadershipul același lucru cu managementul ori este leadershipul o parte a managementului? Sunt liderii și managerii la fel?

S-au făcut enorm de multe cercetări pe acest subiect, încă dinainte de epoca internetului și a publicațiilor online. Mi-am pus și eu la început întrebarea „Ce face o echipă mai performată ca alta?”, iar primul răspuns găsit a fost: „Diferența o face managerul!” Și nu e nicio surpriză aici. Dar ajungi la următoarea întrebare – „Are oare o echipă, de succes sau nu, o entitate motivațională separată ori îi datorează succesul managerului?” Într-adevăr, dacă o echipă își bazează succesul pe suma totală a forțelor individuale din interiorul ei, mai are încă nevoie de management? Și sigur, primul răspuns pe care vi l-am oferit nu-mi lasă prea multe îndoieli că orice manager crede că succesul este determinat de ei. Și de ce n-ar face-o?

Am citit o mulțime de articole despre cercetări care includeau performeri de vârf în cadrul echipelor. Și aceștia chiar există în majoritatea echipelor și chiar dacă reprezintă 10-15% din efectivul acestora sunt în cele mai multe cazuri responsabili de 60-80% din rezultate. Și concluzia mea este că principiul lui paretto privint împărțirea 80/20 nu este doar o statistică, ci o realitate. Și am mai observat că în echipele unde doar 10-15% din efectiv avea succes, iar ceilalți nu, cea mai mare parte a acestor 10-15% își blamau liderul echipei fără niciun fel de echivoc. Cei mai performanți oameni nu au timp pentru managerii cu performanțe medii sau pentru colegii care nu se mențin la același nivel cu ei. Ceea ce am mai observat este că acești performeri reprezentau pentru colegii lor mai puțin performanți un punct de concentrare, în sensul în care expun pentru colegii lor un set de comportamente și valori care le lipsesc liderilor echipelor lor. Aparent, oameni vor leadership, iar atunci când lipsește, ei caută calitățile asociate cu leadershipul de calitate la oricine e suficient de aproape pentru a duce povara.

Ce fac însă managerii pentru a afecta performanța? Explorând motivele pentru care oamenii se aliniază lângă managerii de succes și care ar fi calitățile speciale pe care le posedă aceștia, cuvântul „carismă” s-a impus în permanență. Managerii de succes, cei care extrag performanța din ceilalți, se spune că au carismă. Dar punând întrebări despre ce este carisma nu ajungi nicăieri. Răspunsurile sunt de genul – „Unii oameni pur și simplu o au”; „Este un sentiment pe care îl ai despre altcineva”; „Nu știu ce e, dar o recunosc când o văd”.

Este evident efectul Liderului Carismatic asupra celor care-l urmează. Margaret Thatcher a avut carismă, ceea ce lui John Major i-a lipsit. Tony Blair a avut mai puțină carismă decât concurentul său la conducerea partidului laburist, dar totuși a reușit. Și mai trebuie subliniat faptul că existența carismei nu garantează în mod obligatoriu niște realizări pozitive. Sabia carismei are două tăișuri și poate fi folosită de partea binelui sau a răului. Și poate că tocmai partea întunecată a influenței carismatice este cea care a fost popularizată mai mult. Kennedy se spune că era carismatic. La fel și Churchill. Dar și Mussolini și Saddam Hussein erau carismatici… Calitățile carismatice pot fi folosite pentru a face bine sau rău!

În 1932, Max Weber spunea că „carisma poate fi doar trezită și testată; nu poate fi învățată sau predată.” Și totuși, cu aproape 40 de ani mai târziu, Robert House a spus că „Este perfect posibil ca liderii carismatici să se prezinte ca având o mare încredere și o puternică convingere a dreptății morale a credințelor lor, dar să nu creadă cu adevărat în ei înșiși ori în credințele lor. Unii lideri pot avea un efect carismatic datorită abilității lor de a mima o asemenea încredere și asemenea convingeri.”

Acest lucru înseamnă că comportamentele carismatice pot fi învățate, ceea ce a și fost dovedit de cercetările de la sfârșitul anilor 80. Acum putem identifica aceste comportamente și le putem dezvolta în cadrul unor cursuri pentru toți cei care visează să fie carismatici, dar și pentru cei care au carisma, însă nu o pot cuantifica.

Alte articole care poate v-au scăpat:

Vorbitul în public este mai ușor dacă spuneți o poveste

Despre organizațiile eliberate (sau libere)

Cum să supraviețuiți unui coleg amabil

Secrete pentru a avea mai multă influență asupra celorlalți și a-i conduce mai bine