Blog

Bineînțeles că toate întrebările acestea și le pusese mai târziu, când nici Victor nu mai era lângă ea să-i poată răspunde – în eventualitatea că ar fi avut curajul să-l întrebe. De fapt abia așa descoperise și întreruperea, absența oricărei înregistrări, absența ei însăși din propria ei viață – un moment, lung sau scurt, de inconștiență înspăimântătoare și ireparabilă! Se înverșunase degeaba să găsească o explicație, la urma urmei nicio importanță nu mai avea dacă banda de înregistrare se rupsese, se încâlcise, se oprise sau se făcuse scrum cu înregistrare cu tot. O viață de om, viața ei – orânduită și până cu o clipă înainte bine orânduită, invulnerabilă în făgașul ei atât de drept încât îi putea zări capătul – se năruise ca o înjghebare oarecare, trădată de ceea ce socotise ea mai sigure: fundamentele.

                  O, Doamne!…

–Aș fi preferat… Nu, nu pot zice că aș fi preferat… Ar fi fost însă mai… mai simplu… da, ar fi fost totuși mai simplu dacă ne despărțeam pentru… pentru ceva mai serios…

                  Victor avea aerul că face eforturi să ducă mai departe o discuție începută, cel puțin așa i se păruse ei mai târziu, când fusese în stare să înnoade cele două capete ale firului rupt și să treacă dincolo de zona aceea de întuneric. Deși nu era deloc exclus ca Victor să fi căutat cu glas tare doar o explicație sau o justificare pentru ceea ce lipsea definitiv din memoria ei. Oricum ar fi fost, în momentul acela făcuse un gest care neapărat trebuie să fi avut antecedente de care nu-și amintește: se lipise strâns de coapsa și de umărul lui!

–Te rog, Victor, te implor! Nu mai suport!

                  Iată și acest „mai” – „nu mai suport”, când ar fi fost de ajuns „nu suport”… Iar Victor – cel rareori dispus să menajeze vreo slăbiciune omenească, urându-ți „pământ cu flori” după câteva strănuturi – se precipitase îngrijorat și prevenitor:

–Iartă-mă… Poate ar fi mai bine să ne odihnim puțin pe o bancă?

–Nu, nu! Mersul mă liniștește.

                  Abia aici, probabil și din cauza efortului de a relua după întreruperea lui Victor, își amintise mai târziu că număra pașii, ba până la urmă își amintise și cifra, ceea ce reprezenta un indiciu cât de cât sigur, presupunând că numărase de la început și nu pierduse șirul: 463, 464, 465…

                  Dar invers – 462, 461, 460… – în zadar încercase mai târziu!

                  O, doamne, ce se întâmplase cu ei doi cu 465 de pași în urmă?

                  Ca doi îndrăgostiți se plimbau și nu păreau în stare să se mire nici dacă cerul ar fi ajuns să atârne albastru sub capetele lor. De fapt numai atât mai lipsea pentru ca răsturnarea să fie perfectă. Victor nu numai că se purta așa cum se purta, dar acceptase imediat să mai meargă „doar ca să facă pași” și încă implorat să tacă – o țintă și o conversație fiind cele două compensații obligatorii pentru a-l urni din loc. Iar ea – o fanatică a lucidității cu orice risc – număra conștiincios fiecare toc care făcea asfaltul să sune ca un metronom leneș, încântată că astfel își evită, își toacă și își împrăștie gândurile!

                  Fără să-și poată aminti dacă nu cumva își propusese dinainte, exact pe pasul 1.000 se oprise.

–Ce-ar fi să mă lași pe o bancă și să te duci la treburile tale?

–Ia mai spune odată.

                  Tocmai deschisese gura să repete când, luându-și curajul de a-l privi drept în față, nu găsise nici umbră de ironie, ci doar îngrijorare și teamă. Înțelesese că Victor o supunea unui test și grija ei fusese să-l liniștească, în loc să se supere și să protesteze!

–Poți să te duci fără grijă, de acum totu-i în ordine…

                  Victor nici măcar nu se străduise să pară convins, dar ea – atunci – parcă ar fi știut ce se întâmplase cu 1.000 de pași mai înainte pentru că nu-i păsase, din nou nu găsise de cuviință să protesteze deși era evident tratată ca un copil iresponsabil.

–Dacă mă gonești, am să stau pe banca de alături.

–Poți să stai și lângă mine, nu te gonesc. Numai că eu… „Numai că eu simt nevoia să rămân singură” era gata să spună, în ultimul moment o împiedicase însă un fel de recunoștință, teama de a nu fi ingrată și nu flagranta contradicție logică, pe care abia mai târziu a observat-o. Continuase, cu un dispreț total față de coerență, cu următorul argument care-i venise în minte: Mă tem că nu prea merită să-ți pierzi vremea cu mine…

–O să-ți prezint nota la sfârșit – hotărâse Victor. Dar imediat întrezărise și o poantă: Unde nu dă Dumnezeu să-mi rămâi datoare, doar n-au intrat zilele-n sac!

                  Câteva ore mai târziu, vorbele astea adăugate în speranța unui zâmbet și care căzuseră în apatia ei într-un hău fără fund aveau să se întoarcă împotriva lui și, înverșunându-l, să dezlănțuie altele – cine știe dacă ea singură ar fi ajuns vreodată să le gândească, dacă ar fi fost în stare de atâta cruzime și precizie, de atâta obiectivitate… Vorbe și iar vorbe! Uneori, ca aici, se pot înlănțui neașteptat și chiar bizar, pot rămâne fără ecou și pot înverșuna, în spatele lor viața își vede însă de drum și dacă n-ar fi fost vorbele astea ar fi fost altele sau ar fi fost altceva, într-un fel sau în altul tot trebuia să suporte consecințele vieții ei din ultimii ani și abia sub apăsarea lor să simtă nevoia de a o lua de la capăt, altfel. Iar vorbele lui Victor – poanta lui fără ecou imediat – poate că ar trebui să rămână doar dovada că nici el nu se gândise prea departe atunci când făceau eforturi să rămână împreună și să se suporte unul pe celălalt, în orice caz n-o împinsese cu bună știință spre ultimele consecințe.

                  Zăcuse pe cea mai apropiată bancă până când trandafirii de vizavi își pierduseră culoarea și conturul. Zăcuse mult? Zăcuse puțin? Nu are alt reper decât trandafirii, pentru că Victor se mulțumise să-i sprijine cu un umăr capul sau poate că pur și simplu o păzise ca un infirmier conștiincios, pentru că ea însăși nu reușise, de fapt nici nu încercase să oprească vârtejul confuz de senzații, chipuri, gesturi, scene, cuvinte, dorințe… Nu voia nimic, nu aștepta nimic, nu deslușea niciun gând și nicio dorință, curând nici trandafirii de vizavi n-avea să-i mai deslușească… Dar nu înserarea o smulsese din toropeală, ci semnalul miorlăit și penibil al foamei – unul și încă unul, apoi altul.

–Cred că ar trebui să mănânc ceva – rostise mai mult ca o scuză decât ca o dorință, încercând zadarnic să întrerupă seria sub apăsarea mâinii.

                  Întâmplător sau nu, cel mai apropiat se dovedise a fi „restaurantul lor” și Olga nu se simțise în stare să meargă mai departe. Mirosurile bucătăriei și amintirile, învălmășite, pur și simplu îi înmuiaseră picioarele. Se lăsase condusă la o masă fără vreun gest sau vreo vorbă de împotrivire, în timp ce în ea creștea cel dintâi sentiment deslușit după o atât de îndelungată confuzie: spaima, teama, frica. O îngrozise chiar aspectul propriei dedublări, faptul că se așeza deși ar fi fugit, că tăcea deși ar fi strigat, că zâmbea deși ar fi plâns, că se supunea – da, se supunea lui Victor sau întâmplării, unei necesități biologice și slăbiciunii deși în gând se împotrivea, se revolta, se apăra cu disperare…

                  O, Doamne!…

                  Crezuse că dintr-o clipă în alta are să-și piardă mințile, dedublările sunt unul din simptomele schizofreniei, citise asta undeva…

Mușcase însă dintr-o chiflă de pe masă, se înecase, băuse pe nerăsuflate un pahar de bere îngrozitor de amară și din bulgărele de gheață care i se prăvălise în stomac simțise cum i se ridică imediat spre tâmple un val de căldură. Ei bine, avalanșa asta de senzații primare săvârșise minunea! Ele singure, în succesiunea lor rapidă și șocantă, reușiseră ceea ce voința și bunăvoința lui Victor nu fuseseră în stare: o treziseră la viață! Da-da, reîncepea să simtă și să trăiască… Poate cuvintele par mari și realitățile vulgare, dar nici ea nu și-ar fi închipuit vreodată că din cauze atât de mărunte se pot naște asemenea efecte fundamentale și probabil că trebuie să treci prin asta pentru a ajunge să admiți că lumea ta interioară, însăși viața spiritului tău poate depinde de niște reacții pur și simplu fiziologice, elementare. Ea însăși se temuse să lase să se vadă schimbarea – atât de prozaic provocată și atât de firavă încă. Mușcase încă odată din chiflă și mestecase cu prudență, ca și când minunea ar fi putut să se repete, de astă dată însă nu se mai înecase, dar tot se grăbise să dea peste cap paharul cu bere. Nu i s-a mai părut amară saun nu i s-a mai părut îngrozitor de amară? Senzația ulterioară de căldură a fost singura care s-a repetat întocmai, dusese chiar o mână la tâmplă crezând că va găsi și va șterge broboanele de transpirație.

–Ușor că te îmbeți – îi șoptise Victor, vădit îngrijorat – berea asta Pilsen nu-i chiar apă chioară! Și mai așteaptă, am cerut să ne aducă repede o gustare. Cu chifla aia o să creadă lumea că te-am înfometat prin tufișuri.

                  Mușcase și a treia oară din chifla găsită pe masă, ostentativ. O asemenea îngrijorare care se putea împărți egal între starea ei și ștaiful lui în fața lumii nu numai că merita să fie pedepsită, dar îi dădea și prilejul să-și ascundă sub o glumă revenirea și mai ales originile ei dubioase.

–Mi-e foame! gesticulase cu chifla în mână și cu gura plină. Preferi să înebunesc…?