Blog

–Nu prea știu să spun bancuri, recunosc. Și nici nu-i prea bun… Dar poți să-ți faci o idee cât de naivă eram eu când mi-a spus Victor bancul ăsta, dacă am fost în stare să mai și întreb cu glas tare: bine-bine, că nu-i era foame am înțeles, dar…

                  Marțian n-a suportat să mai asculte odată, până la capăt, nedumerirea ei de pe vremuri. Sau cel puțin așa a avut ea impresia în primul moment, când nu avea de unde să bănuie că el în loc să se amuze odată cu ea se întorsese la povestirea întreruptă și făcuse toate legăturile.

–Inadmisibil! a izbucnit înainte de a-și putea controla măcar vocea. De neconceput! Și nu vă înțeleg, nu-i nimic de râs! Poate că prima oară era firesc să aveți… mă rog, să nu știți… anumite aspecte… Dar după atâția ani și tot ce s-a întâmplat, o asemenea aluzie…! O asemenea necuviință…! Trebuia…! Merita…!

                  Un al doilea val de furie îl sufoca și cine știe ce s-ar fi întâmplat mai departe dacă nu găsea măcar ea puterea de a rezista sângelui care îi izbise tâmplele. Deși… Poate că ar fi fost mai bine pentru amândoi să nu fi rezistat nici Olga și să se fi întâmplat orice, indiferent ce, dar acolo, în poiana aceea, departe de șosea și de limuzina galbenă, parcată în acel moment la umbră și imobilizată între două camioane. Dar Olga încă mai credea că se află abia la începutul călătoriei și, apăsându-și tâmplele cu vârfurile degetelor, strivindu-și buzele între dinți, ridicându-se pe genunchi și privindu-l drept în față, l-a așteptat să-și dea singur seama că întrecuse măsura.

–Era într-adevăr mai bine dacă nu v-aș fi întrerupt…

                  Se liniștise în fine, de fapt se posomorâse, dar Olga știa că acesta este unul din modurile lui de a se pune sub control.

–Cum vezi, nu e de ajuns să vrei să afli. Mai trebuie și să fii în stare.

–A fost ultima oară când v-am întrerupt.

–O, înseamnă că tot n-ai înțeles! N-ai decât să mă întrerupi de câte ori vrei, totul e să nu uiți că nu eu simt nevoia să mă apăr sau să mă justific în fața ta. Acum e limpede? Eu nu mă spovedesc și tu nu ești popă. Dacă măcar una dintre astea două ar fi fost invers, poți să fii sigur că am atâta putere asupra mea încât să nu fi deschis gura. Și pentru că văd că trebuie să-ți spun eu cum stau lucrurile…

–Nu, nu trebuie. Într-adevăr ajunge o măciucă la un car cu oale.

                  Nicio rază de lumină n-a știrbit aerul lui mohorât, era clar că nu glumește, că se teme cu adevărat de ceea ce ea ar fi fost în stare să-i mai spună. Era însă prea pornită și elanurile ei generoase fuseseră prea de curând jignite crunt. Și dacă totuși a lăsat impresia că i-a dat satisfacție, păstrând pentru sine convingerea că n-o câștigase și nu se apropia de ea cerându-i să povestească, a făcut-o pentru că tocmai, întorcându-se la povestirea întreruptă, pedeapsa i s-a părut mai aspră, lecția mai dură. Olga încă mai spera, încă mai credea că de voință are înainte de toate nevoie și ar fi fost pur și simplu ridicol să facă din lipsa lui de umor o probă contrarie definitivă. Nu-și dădea seama limpede, dar izbucnirea lui pătimașă și intransigentă nu o punea în gardă sau măcar pe gânduri cât o înverșuna împotriva propriei înclinații nefaste. Și poate că era în firea lucrurilor ca, preocupată, obsedată de propria eliberare, să se vadă în Marțian ca într-o oglindă – iar femeile, îndeosebi ele, au această slăbiciune sau forță de a rămâne în fața oglinzii, de a-și face din ea un aliat, chiar și atunci când ar părea mai normal să-i întoarcă spatele și s-o rupă la fugă.

                  Așadar Olga s-a așezat înapoi în iarbă, cât mai comod. Și a fost mica ei perfidie să facă pe față efortul de a se întoarce exact acolo unde o întrerupsese el, să se amuze încă odată de incredibila ei naivitate, evocată de Victor.

–Lui nu i-aș recunoaște niciodată, cel puțin așa cred acum, încă mai cred, totuși atunci nu m-am putut împotrivi dorinței de a-l face să simtă că nu degeaba îi fusesem elevă. Și încă una silitoare…

–Pe o asemenea căldură – îl trimisese și ea la o veche vorbă de-a lui despre caniculă, când și alcoolul și femeia goală își pierd farmecul – te-aș duce spre lacuri. Bineînțeles dacă ai atâta timp și nu te temi să fii văzut cu mine.

–Nu-i nicio problemă, sunt cu mașina…

                  Rostise, mai bine zis aruncase fraza cu o nonșalanță care ei parcă îi zgâriase sufletul: ori era studiată și nu pentru prima oară jucată, ori într-adevăr se obișnuise ca mașina să-i rezolve toate problemele de acest fel, de timp cheltuit cu femeile și de discreție. Nu avusese răgazul să aleagă, imediat îl revăzuse la volanul „Daciei” roșii, cercetând trotuarul fără s-o observe, cu privirea aceea pe care o au întotdeauna șoferii sau poate că numai pietonii le-o atribuie. Simțise nevoia să fie răutăcioasă:

–O, sunteți foarte valoros dacă aveți și mașină!

–Dacă mă iei așa, e clar că la parcare ai să mă umilești cu cine știe ce minune adusă direct din Franța. Eu am doar una, d-acia, de pe la noi…

                  Abia atunci, abia când falsa lui modestie o punea în situația jalnică de a recunoaște cu glas tare că nu-i decât o biată provincială, își amintise auto-ironia care îi știrbise bucuria revederii și care numai cu un minut mai devreme i-ar fi putut cenzura pornirea răutăcioasă. Îi lipsise tăria de a-și mărturisi prejudecățile cu ajutorul lui descoperite, prejudecăți față de care se crezuse vaccinată o dată pentru totdeauna. Încercase o eschivă:

–Și berea? A fost vorba că bem și o bere!

                  Îi arătase contradicția ca pe o șicană, convinsă că pentru el nu înseamnă mai mult. Niciodată nu-l văzuse punând în căruță mai mult decât putea duce.

–Și nici n-ai să mă vezi, fetițo! Doar nu te-am adus la restaurant ca să mă duci tu pe mine acasă…

                  Nu spera decât să câștige timp și să schimbe vorba, era sigură că Victor avea să rezolve totul cu o glumă.

–Înseamnă că nu știi fabula cu legea, dacă încerci să mă sperii cu o bere! Zice că legea-i o barieră, cum și este de fapt. Leul sare peste ea, vulpea și porcul trec pe dedesubt, numai boul se oprește și așteaptă, doar-doar s-o ridica…

–Îmi închipui că te crezi leu!

–În orice caz nu sunt bou…

                  Încă mai râdeau când Victor i-a prins ușor cotul, încercând s-o îndrepte spre parcare. Și l-a smuls, deși ar fi fost de ajuns o mișcare mai puțin energică, ba a mai făcut și câțiva pași repezi înainte. E de presupus că Victor nu se așteptase la toate astea, dar nici stupoarea ei n-a fost mai mică: o, Doamne, n-ar fi crezut că în câțiva ani se sălbăticise și se îmbâcsise într-atât! Nu ajunsese totuși până la ipocrizia față de ea însăși, a trebuit să își recunoască spaima, care nu de la mașină i se trăsese, nu în primul rând de la mașină, chiar dacă pe Victor l-a lăsat să înțeleagă doar atât.

–Nu mi-o lua în nume de rău, dar aș prefera să mergem pe jos…

                  O ajunsese din urmă fără să se grăbească și încă nu-și recăpătase buna dispoziție, în orice caz glumise cu o nuanță evidentă de ironie rea.

–Dorința ta e lege pentru mine! Sunt chiar în stare s-o înțeleg. Eu încă n-am ajuns acolo, dar am auzit că la un anumit moment dat poate surveni și o fobie a automobilului, e o variantă a claustrofobiei…

                  La drept vorbind, scăpase. Nu avusese curajul să-și recunoască deschis prejudecata nebănuită și abia descoperită, acum că porniseră pe jos n-avea decât să-l lase să creadă ce spunea sau ce voia și să caute un alt subiect pentru o conversație ușoară. Din păcate, ea abia începea să caute când Victor, în vervă, deja găsise încă o poantă.

–După ce ai traversat Europa pe patru roți, simți chiar o plăcere să colinzi Bucureștiul pe jos…

                  Era mai mult decât o glumă, cel puțin așa îi sunase ei atunci, măcar ca o aluzie răutăcioasă, dacă nu chiar ca o încercare rudimentar mascată de a întoarce discuția cu opt ani înapoi. Se împotrivise, fără să mai stea pe gânduri. Se împotrivise pur și simplu. Și nu găsise ceva mai bun – în grabă, pentru că nu trebuia să tacă, nu voia să-i lase impresia că reușise s-o întoarcă măcar cu gândul – decât recunoașterea de care până atunci fugise.

–Îmi pare rău că trebuie să te las fără poante, dar nu mi-am adus mașină. Și nici aici nu mi-am cumpărat. Caută altceva… Uite, dacă asta îți poate sugera altă idee, recunosc că am carnet, că acolo firma ne-a pus la dispoziție automobile pentru că ieșea mai ieftin cu transportul nostru, dar probabil că nu m-am molipsit de boala asta a secolului…

Pe moment reușise, de unde să știe că peste câteva ore, doar peste câteva ore, recunoașterea aceasta avea într-adevăr să-i sugereze…

O, Doamne!…

Și cât de încântată fusese de ea însăși – de parcă până atunci n-ar fi fugit de recunoașterea aceea, de parcă special ar fi păstrat-o!