Blog

–Nu i-ați arătat-o nici…

–Ce rost avea! s-a repezit Olga, temându-se de fapt de felul în care Marțian l-ar fi indicat pe Victor sau i-ar fi rostit numele. S-a simțit datoare să anexeze și o explicație – Doar nu-l căutasem pentru a mă lăuda cu decorația.

–Dar… – „pentru ce?” a vrut să întrebe, numai că întrebarea i s-a părut și lui deplasată, doar îi povestise cum a ajuns să-i dea telefon. Într-o fracțiune de secundă a trebuit să găsească altceva pentru a salva aparențele – … decorația însemna totuși o dovadă, o confirmare că ați avut dreptate…

–O, pentru Victor?!

                  Atât de ridicolă i s-a părut situația în care ar fi pus-o ideea lui, încât încă se abținea să mai râdă când a încercat să-l scuze:

–Înseamnă că n-ai înțeles cine e Victor!… Sau poate că eu nu ți-am povestit…

                  Și dintr-o dată, dar absolut fără nicio trecere sau legătură vizibilă, se retrăsese în lumea ei misterioasă. Îl mai uimise și altădată cu surpări ca aceasta: de la un râs vesel, de la un zâmbet senin – la cea mai adâncă îngândurare. Și tot experiența l-a avertizat că în asemenea momente nu avea cum să intervină, era chiar mai bine să tacă și să aștepte, oricât de curios l-ar fi făcut o asemenea surpare neașteptată și nemotivată.

                  O privire a Olgăi – scurtă, „o privire de control” – l-a făcut să bănuiască sfârșitul apropiat al deliberării și foarte curând, într-adevăr, a început să vorbească tărăgănat, de parcă i-ar fi venit greu să se desprindă dintre gânduri.

–Foarte precis nu-mi mai amintesc… dar dacă ți-am povestit că aș fi preferat… să ne despărțim imediat după ce mi-a sărutat mâna…

–Da, da…

                  Crezuse că așteaptă confirmarea lui, dar Olga a continuat parcă fără să-l fi auzit.

–… trebuie să-ți fi spus ceva despre aerul lui prosper și plin de sine… Adevărul este că… De fapt, sunt trei. Întâi că nu-l găsise din prima zi, de la minister cineva amabil îmi dăduse un alt număr de telefon, la numărul acela se dovedise a fi un institut de cercetări și mi se spusese că e plecat la o experimentare, încercați mâine… Aș fi putut să mă întorc cu primul tren, cu ceilalți, faptul că nu mai lucra în minister mi se părea însă când un succes, când un eșec – intrase în joc curiozitatea, nu mai era doar orgoliul de a-mi dovedi că nu mă mai tem. Peste încă o zi, când ne-am întâlnit, ajunsesem să mi le reproșez pe amândouă… Îl așteptam deja nemulțumită de mine când a trecut cu mașina fără să mă observe – o „Dacia” mică, roșie, iar el purta o cămașă în aceeași nuanță, descheiată la gât. Până a găsit unde să parcheze și a apărut cu haina de la costum pe umeri, am avut destul timp ca să trec de la ironie la auto-ironie: cine știe cum arătam dacă nu mă recunoscuse și oricum nu eram decât o biată provincială dacă după un an în Franța, cu mașină pusă la dispoziție de firmă, ajunsesem să mă gândesc la „Dacia” lui Victor ca la un lux exagerat și snob… Acesta a fost al doilea. Iar când l-am mai văzut și tresărind, zâmbind, grăbindu-se spre mine transfigurat și afectuos ca și când ar fi venit spre o femeie…

                  N-a găsit imediat adjectivul potrivit sau poate s-a temut de orice adjectiv posibil. Numai că fraza nu putea rămâne așa, n-a avut curajul să-i lase înțelesul într-o intonație incertă și s-a grăbit să adauge:

–O femeie care îi promitea o aventură.

                  Era de fapt același Victor de altădată, de parcă în toți acești ani nu trecuse prin niciun necaz, prin nicio înfrângere. De aceea, probabil, primul ei gând a fost regretul că nu se puteau despărți îndată ce se întâlniseră. Dar pentru că într-adevăr nu se puteau despărți imediat, indiferent ce motiv ar fi fost ea în stare să inventeze, pentru că regretul era perfect inutil și până la urmă inoportun, ajunsese să se întrebe ce sperase în fond. Oare ar fi preferat un Victor cu burtică sau un Victor uzat? Cu început de chelie, cu riduri sau cu vreo paloare bolnăvicioasă? Și de ce ar fi trebuit neapărat să treacă prin necazuri și înfrângeri? La urma urmei nici ea nu venea din vreo vale a plângerii sau târând după ea cine știe ce dezamăgiri și tristeți.

–Dacă mă gândesc bine, e chiar reconfortant să te găsesc neschimbat – se pomenise rostindu-și cu glas tare concluzia.

–Alo! Alo! izbucnise Victor în râs. Nu mă obliga la complimente, că nu știu să mint! Mie mi-a sărit în ochi din prima clipă că te-ai umplut de bani, se vede de la o poștă că ai poșeta burdușită…

–O, dacă ai ști ce am în poșetă…

–Lasă, n-am de gând să ți-i număr! Mi-e de ajuns ce-ai cheltuit deja: taiorul te-a costat o avere, pantofii și poșeta nici nu-s de pe aici, iar azi dimineață ai mai lăsat o groază de bani și la coaforul de la „Athenée Palace”…

–Sâc că n-ai ghicit! se bucurase copilărește că-l poate contrazice. Am găsit unul la fel de scump chiar lângă hotelul de categoria a doua la care stau.

–Nu înțeleg de ce te bucuri, doar nu ți-am făcut niciun compliment. Dacă nu te-ai prins – se apropiase Victor de urechea ei, zâmbind conspirativ – îți spun eu că e chiar o critică: sărăcia îți venea mai bine, pe cuvântul meu! Bluzițele alea din maximum 80 de centimetri de cârpă mai lăsau să se vadă câte ceva din… ce e de văzut la tine și avea omul curajul să te ciufulească, fără remușcarea că ar comite un jaf sau un sacrilegiu…

                  Ăsta era Victor, în zilele lui bune! Te aiurea vorbind mult, repede și colorat, făcea cu atâta dibăcie piruete chiar în marginea obrăzniciei încât până să-ți dai seama că ar trebui să te superi apucai să râzi și numai încăpățânându-te, numai cu riscul de a apărea greoi, încuiat sau obtuz îi puteai rezista. Era marele său secret și dacă nu-l știai aveai toate șansele să te trezești deodată exact acolo unde voia el să te aducă.

                  Făcuseră deja câțiva pași când Olga observase și întrebase:

–Mergem undeva?

–Unde vrei tu și pe urmă bem o bere!

                  Zâmbetul lui făcuse și mai transparentă aluzia la bancul care altădată nici măcar n-o scandalizase, pentru că mai întâi o nedumerise:

–Că nu-i era foame am înțeles, dar mai era de ales și altceva?

                  Zâmbise și ea amintirii și astfel pierduse din nou ocazia de a se scandaliza – abia când era prea târziu și-a dat seama că trecuseră totuși prea mulți ani de atunci ca să-i ignore sau să lase impresia că n-o afectaseră…

–Nu mi-o luați în nume de rău, dar ca să înțeleg ar trebui să-mi spuneți și bancul…

–O, nu-l știi?!

–Teamă-mi e că nici măcar nu-i singurul meu defect în domeniul culturii generale.

L-a cercetat scurt, pe sub sprâncene, și atât a fost de ajuns pentru a o convinge să schimbe în ultimul moment, măcar prin intonație, sensul răspunsului care-i venise deja pe buze.

–Nu-i nevoie să te juri ca să te cred…

                  Era în mod evident prea puțin, dacă nu cumva o încercare vizibil disperată de a se răsuci cu 180 de grade. Nu i-a venit în minte o altă salvare decât aceea de a îngroșa semicercul, desenându-l încă odată.

–Da, te cred și fără să te juri. Cel mult puteai să spui de-a dreptul că preferi să mă auzi spunând bancuri din astea, decât…

                  Dintr-o prudență exagerată poate – deși niciodată nu-i spusese și nici pe el nu-l auzise să spunând bancuri – încercase încă odată să șteargă urmele răutății inițiale.

–La urma urmelor n-am început să povestesc de bună și nu mi-e greu…

                  De astă dată a reușit pe deplin, Marțian a bătut speriat în retragere.

–În fond nu e decât un amănunt fără importanță. Chiar îmi pare rău că v-am întrerupt…

L-a cercetat din nou pe sub sprâncene și, din nou, a simțit dorința de a fi generoasă.

–Foarte pe scurt: un tip reușește prin tot felul de tertipuri să aducă la el acasă o anume domnișoară. Bineînțeles că nu i-a fost ușor. Dar când s-a văzut singur cu ea, dincolo de o ușă încuiată, și-a luat inima-n dinți și i-a zis-o p-a dreaptă: „Cum vrei tu, întâi mâncăm și pe urmă…? Sau…” Ei bine, domnișoara atât de greu convinsă să intre în casă, ce crezi că răspunde? „Cum vrei tu și pe urmă mâncăm”!

                  Numai politețea l-a făcut pe Marțian să zâmbească, strâmb și chinuit. Dar pornirea ei generoasă încă nu se stinsese.