Blog

„Popasul Dumbrava” rămăsese undeva în spate sau într-o parte, era imposibil să te mai orientezi după vreun sfert de oră de hoinăreală pe poteci care se întretăiaseră mereu și fiecare șerpuise pe lângă cioturi, viroage sau pâlcuri dese de lăstăriș. Nu se mai auzea nici muzica împroșcată de difuzoare, în fine, liniștea rămăsese pe seama păsărilor și a gâzelor, a forfotei nevăzute din pădure și din când în când a crengilor care le trozneau sub pantofi. Și dintr-o dată au ieșit într-o poiană pe care nici n-o bănuiseră nici n-o căutaseră, o poiană destul de largă pentru ca soarele dimineții să o împartă frățește cu umbra copacilor dimprejur, ba încă o poiană cu iarbă înaltă, necosită…

–Ooo… Ia te uită!…

                  S-a smuls din uimirea ei încântată întâi desfăcând larg brațele, apoi pornind să alerge prin iarbă așa, ca un copil care s-ar fi jucat de-a avionul. N-a alergat prea mulți pași. Abia ieșită în plin soare s-a învârtit de câteva ori în loc și a dispărut cu un chiot.

                  Marțian a găsit-o repede, răstignită în iarba înaltă.

–Ați pățit ceva? V-ați lovit?

                  Glasul lui îngrijorat a făcut-o să deschidă un ochi, fața lui speriată a convins-o să-l deschidă și pe celălalt, dar imediat i-a închis pe amândoi și a continuat să zacă așa cum căzuse.

–Nu m-am lovit… n-am înebunit… și nu fac pe nebuna… Pleacă odată din soare…

                  Și-a mutat umbra cu grijă să nu-i mai atingă nici măcar un deget.

–N-ar fi mai bine să aduc din mașină o pătură?

                  Când a răspuns, deja o toropise soarele.

–Dacă… vrei…

                  Abia când să pornească și-a dat seama câte riscuri își asuma. Chiar dacă difuzoarele și fumul grătarului l-ar fi ajutat până la urmă să găsească „popasul”, pentru întoarcere nu mai exista niciun reper sigur. Și apoi, ce-ar fi fost în stare să-și închipuie cei care aveau să-l vadă pornind spre inima pădurii cu o pătură sub braț după ce mai înainte condusese în aceeași direcție o femeie tânără și atrăgătoare? Ca să nu mai vorbim că o femeie ca Olga nici nu putea fi lăsată așa, toropită și fără apărare, în mijlocul unei păduri pustii și în marginea căreia funcționa și o cârciumă pentru cine vrea să-și facă de cap departe de lume!

                  Cine naiba îl pusese să se ofere?

                  Și uite, nici măcar nu avea nevoie.

                  O vreme a mai ezitat, apoi și-a scos haina cu gesturi hotărâte, rămânând într-o cămașă cu mâneci scurte și mutându-și în buzunarele pantalonilor portofelul, stiloul, mărunțișul și tot ce s-ar fi putut împrăștia prin iarbă. Când s-a aplecat să aștearnă haina, Olga a tresărit.

–Tu… erai? Te-ai… și… întors…

–Nici n-am plecat. Pentru că…

                  Dar tocmai motivele, în fond mult mai importante decât precizarea, au rămas nespuse pentru că Olga oricum nu era în stare să asculte și mai ales să înțeleagă ceva.

–Vă puteți așeza pe haina mea.

                  O muscă uriașă, atrasă probabil de transpirația care-i îmbrobonise fața, a reușit într-o clipă ceea ce vorbele lui nu reușiseră preț de câteva minute: Olga s-a ridicat, și-a șters fața cu dosul palmei și a clipit des, cu un zâmbet inocent.

–Am cam amețit…

–N-ar fi mai bine să vă așezați pe haina mea?

                  Aliată cu soarele care o încălzise, politețea lui încăpățânată o trimisese cu gândul tocmai la seara aceea în care doar prezența lui nea Ilie o împiedicase să afle dacă nu cumva cu o anume intenție sublinia distanța dintre ei.

                  Zâmbea insinuant, în timp ce se instala cât mai comod pe haină:

–Mă întreb… când ai să observi că eu sunt una singură… Sau când ai să consideri… că mi se potrivește pronumele singular…

–Când ne vom cunoaște mai bine.

                  L-a invitat zâmbind în continuare:

–Sunt totuși una singură, aveți și dumneavoastră loc…

                  S-a instalat cu zeci de precauții față de ea și față de haina lui.

–Vreți să-mi forțați mâna?

                  Dintr-o singură rostogolire, Olga a ajuns din nou în iarba care încă îi mai păstra silueta. Și totuși i-a fost greu să-și găsească vechiul culcuș, după vreo câteva încercări s-a ridicat și a început să bătucească iarba cu palmele.

–Și doar am stat foarte bine!

–Îmi pare răsu că v-am stricat rostul – n-a suportat Marțian reproșul, deși nu-i fusese adresat direct. Dar cu pronumele e prea târziu să mai dați înapoi, dumneavoastră chiar de la prima discuție ați folosit singularul.

–Pentru că nu cunoșteam regulamentul – a precizat Olga culcându-se din nou, de astă dată cu amândouă mâinile sub cap. Nu ridic nicio pretenție, să-ți fie clar, și nici nu mă chinuie vreo curiozitate. Dar dacă e vorba pe cât ne cunoaștem, am impresia că ar mai fi cazul să mai inversăm…

–Nici într-un caz! Nu v-ar sta bine, în primul rând. În al doilea rând am în valiză un dosar pe care tocmai pentru dumneavoastră l-am luat…

–Nu-s curioasă, ți-am spus.

–Știu. Nici nu trebuia să-mi mai spuneți, că știam. Tocmai de aceea am și ajuns să scriu atâtea pagini, dacă n-ați fi făcut parte dintr-o generație care disprețuiește dosarele ar fi fost de ajuns o discuție de o seară, ar fi fost de ajuns să mă întrebați…

                  N-o mai privise de mult: ținea ochii închiși, pe față îi apăruseră iar broboane de transpirație, decât să vorbească unei statui care asudă se simțise mai în largul lui urmărind o gărgăriță ce colinda neobosită firele de iarbă din jurul lui. Și numai când gărgărița își luase zborul pe deasupra ei o surprinsese pe Olga privindu-l, cu un singur ochi.

–În ceea ce mă privește – a reluat ea moale – nici nu știu… ce ar trebui… să spun… sau să fac… ca să merit… În fond ce mai speri… ce mai vrei să afli… despre mine…?

                  Era și ironie, bineînțeles, dar și altceva, ceva provocator, în vorbele pe care abia le rostea și abia le aduna câte două-trei. N-ar fi putut spune ce. Sau poate că ar fi putut spune, în sensul că ar fi îndrăznit să caute și în cele din urmă ar fi găsit un răspuns dacă până în clipa când se prăbușise în iarbă, mai bine zis până li se deschisese în față poiana asta nu ar fi fost… Și dintr-o dată devenise cu totul alta, de nerecunoscut. El niciodată nu numai că n-o văzuse, dar nici nu îndrăznise să și-o închipuie gata să adoarmă, amețită, moleșită – nu, pur și simplu biruită de oboseală sau de căldură, o vietate rămasă doar în seama legilor sale firești, o femeie ca oricare alta. Nu se putea baza totuși pe o asemenea stare cu totul trecătoare pentru Olga, era de ajuns să îi ajungă umbra copacilor sau, ca adineauri, să scape el o vorbă mai puțin cugetată…

                  Dar dacă…

                  Nu! Nu era ea femeia care să se prefacă!

                  Bineînțeles. Dar nici nu trebuia să se prefacă, era de ajuns să se fi lăsat toropită de soare, să fi vrut s-o toropească soarele, să fi vrut să devină o femeie ca oricare alta – pur și simplu o vietate rămasă în seama pornirilor sale firești. La urma urmelor, dincolo de orice control asta suntem toți – indiferent cum ni s-ar părea tributul pe care îl datorăm naturii – și tocmai ca să se poată controla cu severitate, tocmai ca să poată fi zi de zi așa cum o știa lumea trebuia, din când în când, să se lase în seama legilor firii…

                  A scos din buzunar o batistă și s-a aplecat să-i șteargă broboanele de pe față.

                  Ușor, cu atâta grijă încât dacă n-ar fi avut în mână batista ar fi părut sau chiar ar fi fost o mângâiere.

                  Olga a deschis ochii mari, dar n-a protestat.