Blog

Mașinii fiică-mii îi venise timpul pentru ITP și cum încă nu s-a reușit integrarea acestei verificări tehnice la nivel european, ca să poată fi făcută în orice țară din uniune indiferent de cea în care este înmatriculată, cineva trebuia să o aducă la București și să o mai și ducă înapoi după aceea. Iar acea persoană am fost eu!

Pentru drumul de întoarcere, ca să îmbin utilul cu plăcutul, am lipit un pic de treabă la Cluj cu alta în nord-estul Bavariei. Asta ca să nu mă plictisesc, Doamne ferește, pe drum…

Am pornit de-acasă un pic după prânz, dar nu am luat-o direct spre autostrada de Pitești pentru că mai aveam de lăsat niște hârtii la contabilitate. Așa că am ieșit pe Giurgiului până la A0 și de acolo au trecut pe A1, continuând până la capătul acesteia dinspre Curtea de Argeș.

Am mers liniștit, cu viteza fixată la limita legală pe autostradă, acompaniat ca de fiecare dată de muzica country preferată.

Pe naționala spre Vâlcea și apoi pe valea Oltului n-a fost cine știe ce aglomerație, așa că am reușit să mai fac și câteva depășiri. Deși, spre deosebire de ultima dată când trecusem acest drum, acum, circulația camioanelor de mare tonaj nu mai era restricționată…

Waze-ul m-a ținut pe malul stâng  al Oltului, pe drumuri județene, printre șantierele tronsonului viitoarei autostrăzi făcut de italieni, până înainte de organizarea de șantier a turcilor, care construiesc celălalt tronson. Însă imediat ce am trecut de sensul giratoriu de la această organizare de șantier, când eram fericit că mai am de mers doar 15 kilometri pe națională, în coloană, până la capătul autostrăzii de la Boița, mi s-a-nfundat! Se apucaseră niște oameni, pe la cinci după-amiaza și pe un pic de ploaie, să asfalteze sensul de mers spre Sibiu, utilizând tenismeni (adică oameni cu palete colorate în mâini) pentru restricționarea circulației, că la noi abia s-a reinventat apa caldă și nu au ajuns încă până la semafoarele portabile, și am pierdut o oră și jumătate în blocaj… Și bineînțeles că în tot acest timp am avut impresia că pe celălalt sens se circulă mai bine și că doar noi batem pasul pe loc (probabil doar o impresie dezvoltată din aprofundarea legilor lui Murphy!).

Așa că am ajuns noaptea la Cluj, iar treaba a fost amânată pentru a doua zi dimineață. N-a durat însă mult și la 9:30 am reușit să pornesc spre ieșirea din oraș.

Am traversat Floreștiul, surprinzător de repede, am alimentat, apoi am continuat pe națională, spre Oradea, găsind suficient timp să admir din fuga mașinii peisajele superbe ale Apusenilor. La intrarea în urbea lui Bolojan, Waze-ul m-a pus să intru pe noua centură ocolitoare cu regim de drum expres, care, ce să vezi, era închisă… După care s-a zăpăcit și n-a mai reușit să-mi arate drumul decât după ce am ieșit din oraș. Noroc că n-am uitat cum e să mergi ținându-te după indicatoarele rutiere!

O notă proastă i-am dat edilului Oradei pentru calitatea străzilor pe care am făcut traversarea orașului. Noi în capitală am reușit să avem mai puține gropi în ciuda traficului nostru infernal și a unor primari complet incompetenți, care dădeau mai mult din gură și aruncau cu banii auirea în loc să facă ceva!

Însă nici cu gropile din partea aia a Ungariei nu mi-a fost rușine! Prima sută de kilometri, după ieșirea pe la Borș, adică până la Szolnok, e pe națională, iar asfaltul este plin de gropi sau denivelări. Să nu fi reușit ungurii să mai asfalteze drumul ăsta pentru că le tăiase Comisia Europeană fondurile?

După Szolnok am intrat pe un drum expres, că autostradă nu-i (îi lipsește banda de urgență), și am mers bine rână la ieșirea de pe centura Budapestei, faimoasa M0, apoi m-am târât pur și simplu vreo 80 de kilometri, cât este porțiunea cu lucrări pe autostradă, pe care, probabil, ungurii o vor termina la Sfântul Așteaptă sau la Paștele Cailor (vă las pe voi să alegeți).

Și din nou am mers bine după aceea.

De alimentat am făcut-o după intrarea în Austria, dar nu pe autostradă, că e o diferență de preț de aproape 30 de cenți față de benzinăriile de lângă…

Până să mă apropii de frontiera nemțească încă mai speram să prind deschis restaurantul hotelului unde-mi făcusem rezervarea și să mănânc niște porc, pe care să-l las să înoate după aceea în bere locală nefiltrată. Și asta în ciuda potopului care s-a revărsat pe autostradă în zona Linzului, de mă așteptam în orice moment să-l văd pe Noe, jucat de Steve Carrell, trecând pe lângă mine cu arca lui…

Dar polițiștii nemți de la frontieră mi-au dat planurile peste cap. Erau doar doi puști, fioroși (!), cu automatele în bandulieră, care „supravegheau” traficul la intrarea în Germania și, ca să nu se plictisească și să mai poată schimba și ei două vorbe în timp ce se făceau că se uită la mașinile și camioanele care treceau pe-acolo, au blocat una dintre cele două benzi de circulație. Acest lucru, coroborat cu restricția de viteză de 10 km/h, m-a făcut să pierd alte patruzeci de minute. Și degeaba am călcat-o eu în stil nemțesc după aceea, că la intrarea în Regen, pe drumul spre hotel, am mai dat de o zonă de lucrări și străzi închise, pe care, chiar dacă erau foarte bine semnalizate, nici măcare aplicația nu le cunoștea. M-am descurcat însă, chiar dacă am mers vreo două sute de metri prin șantier pe un drum desfundat. Însă am ajuns la hotel după ce închiseseră bucătăria.

Noroc însă că bucătarul rămăsese să bea o bere cu părinții lui și că am întrebat dacă nu-mi pot da măcar ceva rece cu o bere alături, iar el mi-a propus o salată de cârnați. Am acceptat-o, ce era să fac? Că alternativa era să caut pe net și să citesc toată noaptea revista „Foamea ilustrată” pe fondul sonor al mațelor care-mi ghiorăiau! Iar dacă sunteți curioși să aflați ce e o salată de cârnați, ei bine e o grămadă de felii de salam peste care s-au aruncat niște felii de roșii, de castraveti murați și de ardei gras, un pic de pătrunjel și mult, foarte mult oțet. N-aș fi dat-o nici la animalele domestice și mi-au luat pe ea, împreună cu berea, unșpe euro și jumătate. Eu însă am fost mulțumit că am păcălit cât de cât foamea până dimineață.

A doua zi treaba mi s-a lungit pănă după prânz, așa că am pornit târziu spre Luxemburg și, după un ultim tronson fără peripeții, dar care m-a dus pe lângă  aeroportul din Frankfurt (un traseu pe care Waze m-adirijat mai rar), trecând chiar printre clădirea aeroportului și OZN-ul în care este hotelul Hilton, legate între ele de două pasarele pietonale, am reușit să ajung la copii pe la nouă și jumătate seara. Și aici am reușit, după două zile, să mănânc pe săturate!