Charles de Gaulle – Memoriile speranței
Cea de a doua parte a memoriilor Generalului de Gaulle se ocupă de perioada de după revenirea sa la putere, în 1958. A fost chemat să preia conducerea Franței într-un moment deosebit de dificil, în care războiul civil din Algeria se acutizase, Franța, aproape falimentară, nu-l mai putea susține, iar trei generali care comandau armata franceză pe teritoriul algerian pregăteau o lovitură de stat cu un desant la Paris pentru a-și impune punctele de vedere.
Generalul nu a ezitat nici un moment. A preluat conducerea republicii, mai întâi ca prim ministru și după câteva luni ca președinte, a reformat statul, punând capăt celei de a IV-a republici și creând-o pe-a V-a, a oprit războiul algerian în condițiile pe care le-a impus el, recunoscând independența Algeriei, dar și a celorlalte colonii franceze, creând un parteneriat economic benefic pentru toate părțile.
A reușit să crească prestigiul Franței în lume, să-i echilibreze economia și să transforme țara în a cincea putere nucleară a lumii.
A avut contacte la cel mai inalt nivel cu Uniunea Sovietică, Statele Unite și Marea Britanie, organizând o conferință în patru pentru detensionarea situației internaționale la Paris, din păcate nereușită, în ciuda medierii sale intense și inteligente, mai ales datorită orgoliilor și a pretențiilor sovietice.
A strâns relatiile cu Germania Federală prin intermediul cancelarului Adenauer și a pus bazele Comunității Economice a celor șase – Franța, RFG, Italia, Țările de Jos, Belgia și Luxemburg, nucleul viitoarei Uniuni Europene. S-a opus cu fermitate aderării la această Piață Comună a Marii Britanii, care dorea să intre împreună cu întregul Commonwealth, convingându-i și pe ceilalți parteneri să fie de acord cu el.
A învins partidele politice și a impus prin referendum alegerea președintelui prin sufragiu universal, asigurându-i astfel o poziție de forță în conducerea țării.
Despre toate aceste lucruri ne povestește în primul volum al memoriilor „Reînoirea”, care acoperă primii patru ani de guvernare din 1958 și până în 1962.
Cel de-al doilea volum, „Efortul”, ar fi trebuit să aibă opt capitole, dintre care ultimul ar fi evocat marile figuri ale istoriei Franței și viziunea sa despre aceștia. Acest al doilea volum ar fi trebuit să acopere perioada 1962-1965 și să fie urmat de un al treilea, pentru perioada de final de mandat, 1965-1969. Din păcate, la data trecerii sale într-o lume mai bună, doar primele două capitole din cel de-al doilea volum erau gata.
Primul capitol este unul politic, în care tratează referendumul din 1962, formarea guvernului Pompidou, cel care i-a și urmat mai târziu ca președinte, lupta cu partidele politice și dizolvarea parlamentului, urmată de victoria în alegeri a partidului gaullist nou format.
Cel de-al doilea capitol este unul economic și social în care descrie greva minerilor din 1963, stabilizarea, reînoirea agriculturii, progresul și dezvoltarea industriei și economiei. Totul însoțit de cifre…
Din nou, ca și în timpul celui de-al doilea război mondial, a avut o concepție clară despre modul în care trebuie structurată conducerea Franței și a reușit să o impună cu ajutorul voturilor poporului francez.
A creat o republică puternică, care s-a dovedit a fi unul dintre motoarele Europei, înainte de a fi gripat un pic de trei mandate prezidențiale socialiste și unul marcat de corupție (al lui Sarkozy), care au dus la dezintegrarea partidelor politice tradiționale și la ascensiunea populismului, de dreapta sau de stânga.
Mi-ar fi plăcut să pot citi versiunea integrală a acestor memorii, cu părerile sale despre asasinarea lui Kennedy, criza Berlinului, războiul din Vietnam și, mai ales, revolta studenților din 1968. Însă a fost chemat prea devreme în ceruri…
Ca o concluzie, ne-ar trebui și nouă un asemenea om politic, care să ne scoată din criză, însă nu se întrezărește niciunul la orizont. Deocamdată avem parte doar de mitomani și falși profeți, de fripturiști și șovăielnici, care se pretind mediatori…
