Blog

Și se pomenise peste câteva ore în fața unei câmpii prăfoase și fără contur, plină de gropi din care abia începeau să se ițească cofrajele, mărginită la un singur capăt de obișnuitele barăci ponosite, cărate probabil de pe un șantier pe altul.

–Director? se scărpinase paznicul sub căciulă, deși toamna încă nu se făcuse simțită. Auzii că ar fi unu, da’ nu s-arătă p-acilea… Are el destulă vreme să vină!

                    Păzise deci ușa barăcii în care i se spusese că are biroul șeful șantierului. Se însera de-acum când de baracă se apropiase un bărbat nu prea scund, dar durduliu, cu pantaloni bufanți – între timp s-a obișnuit și cu ei și cu ideea că fiecare se îmbracă cum crede de cuviință, dar atunci i se păruse o sfidare de prost gust și ridicolă să umbli printre oameni cu pantalonii aceia care se terminau ca niște saci legați la gură, mult deasupra unor bocanci a căror culoare nu se mai putea ghici.

–Dumneavoastră sunteți șeful șantierului?

–Până la viitoarea analiză. După aceea nu mai garantez. Dar deocamdată încă sunt cel mai grăbit șef de șantier din sud-estul Europei.

                    Îi răspunsese mergând într-adevăr grăbit, dar cu o risipă de vorbe care îl contrazicea flagrant. Mai bine de două ore, așteptându-l, imaginase nenumărate variante ale acestei discuții și iată că niciuna nu rezista omului și stilului său neobișnuit. Cum să discuți oficial, politicos măcar, cu un bărbat durduliu și îmbrăcat cu pantaloni bufanți, care pe deasupra mai și părea el însuși amuzat de sine?

                    Încercase să câștige timp:

–Aș vrea să vă vorbesc…

                    Ceea ce și făcea. Într-o împrejurare obișnuită sigur că nu s-ar fi împiedicat de ea, dar rostită atunci – în vreme ce-l urma neinvitată în încăperea plină de scaune rămase în neorânduiala de la sfârșitul unei ședințe – biata propozițiune inutilă căpătase proporțiile unei inepții: sunase ca o cerere de audiență, respectuos adresată nu ministrului, ci portarului care tocmai pescuia, fiind în concediu. Și răspunsul venise exact pe măsura ridicolului de ea creat:

–Dacă e ceva important, cred că nu mi se vor reproșa următoarele trei minute.

                    Și ultimele rămășițe ale încrederii în lume și în sine, care părea de nezdruncinat la plecarea din București, se spulberaseră în clipa aceea. Așa, de parcă nici n-ar fi fost! Își încleștase maxilarele, să nu cumva să îzbucnească într-un plâns cu sughițuri.

                    Dar șeful șantierului n-o observase, slavă Domnului, congestionat de efortul de a descuia sertarul biroului cu o sârmă îndoită. Abia după ce a reușit, după ce a aflat în harababura din sertar dosarul de care avea nevoie și a desfășurat peste tot ce se afla pe birou un plan, înainte de a se apleca asupra lui, și-a amintit și a început să își caute pe sub manșetă ceasul:

–Au și zburat…

                    Abia găsindu-și în fine ceasul a realizat că nu putea stabili cu precizie câte minute zburaseră, pentru că de la început nu marcase timpul.

–Câte au zburat, dintr-ale mele au fost! Pentru minutele dumneavoastră sunt eu martor că v-ați pierdut cheile, că șperaclul nu era de profesionist, că în sertar erau multe dosare…

                    Nu nimerise exact tonul lui, descleștarea maxilarelor îi lăsase în glas urme metalice. Dar nu era el omul să se cramponeze de asemenea amănunte! Zâmbise cu o bună dispoziție sinceră și neașteptat de plăcută, o cercetase amuzat și – observând, în fine – îi arătase cu un gest larg oricare din scaunele neorânduite din jurul biroului.

–Ei, dacă mă pot baza pe dumneavoastră se schimbă socoteala! Poftim, nici nu mă mai uit la ceas.

                    Și se lăsase să cadă în scaunul său șubred de șef, ostentativ eliberat de orice griji, supus și resemnat.

–Poftim – îi pasase ea, peste birou, repartizarea.

                    Citind, fața rotundă a șefului de șantier trecuse cu o mobilitate de care n-ai fi crezut-o în stare de la nedumerire la curiozitate, mirare, îngrijorare, meditație și, în fine, la destinderea largă a unui hohot de râs. Pusese hârtia peste planul desfăcut pe birou și trântise o palmă cu degetele răsfirate deasupra.

–Asta, domnișoară, se cheamă presiune morală! La ce i-a putut duce mintea!

                    Îi oferise încă odată prilejul de a-i examina cerul gurii – exact așa cum începuse să bănuie: nu era totuși negru – pe urmă o lămurise cu exagerate precauții didactice:

–În termeni juridici i se spune șantaj. V-au trimis pe dumneavoastră ca să ne sperie. Ha! Ha! Vezi doamne, beneficiarul și-a recrutat și specialiștii – voi ce tot tândăliți acolo de nu e gata uzina? Ha! Ha! Auzisem eu că ar fi numit deja și un director! auzi ce le-a dat prin minte!…

                    De fapt n-o trimisese nimeni, ea încurcase lucrurile – peste câteva zile aveau să se lămurească. Deocamdată însă șeful șantierului mai avea de ce râde și nu era el dintre oamenii care să piardă un asemenea prilej generos. Gata să izbucnească, o invitase și pe ea, din ochi. Numai că seriozitatea ei mohorâtă trebuie că avea atât de puțin haz încât și de-a lui se alesese praful. Se întorsese cu evidentă părere de rău spre o discuție serioasă:

–Așa… Vasăzică ești chimistă… Ei, nu-i rău, avem nevoie.

–La ce?

                    Tomul ei arțăgos l-a făcut s-o examineze cu mai multă atenție. Ce va fi observat a rămas secretul lui până azi, concluzia însă – exprimată pe loc într-un zâmbet cald și fără urmă de ironie – păruse să fie în favoarea ei. Vorbise după aceea cu o seriozitate plină de bunăvoință, fără să pară că își dă silința:

–Dacă și săptămâna viitoare mai întrebați una ca asta, pe cuvântul meu de onoare că vă cumpăr flori în contul zilei de azi. Până atunci o să apară și directorul probabil, dar tot eu am să vă cumpăr florile. Chem și fanfara orașului, țin și un discurs mobilizator de bun venit, îmi fac chiar și autocritica pentru că azi am lipsit de la… Eu mi-am închipuit…

–Ce să mai vorbim! îl întrerupsese ea, eliberată dintr-o dată de toate complexele. Parcă eu nu mi-am închipuit? Și uzina, și șantierul, chiar și pe șeful șantierului…

                    Ei, cam așa îl cunoscuse ea pe Iordache și mai târziu, când ajunseseră să se împrietenească, descoperise că fusese totuși un noroc să dea peste unul ca el – altul i-ar fi trântit ușa în nas sau i-ar fi explicat politicos că are destula pe cap și ar fi expediat-o la adresa exactă. Iar dacă în seara aceea ar fi fost nevoită să ia trenul înapoi poate că nu s-ar mai fi întors niciodată, cine știe dacă ar mai fi avut tăria să treacă peste o asemenea înfrângere… Oricum, ea lui Iordache îi este azi recunoscătoare nu numai pentru acea primă seară, pentru că n-a lăsat-o să se dumirească brutal și de la primii pași „că nu tot ce zboară e comestibil”, dar și pentru că datorită lui s-a legat sentimental de uzină când nici nu exista, când nu era decât un haos de gropi și cofraje.

                    O, Doamne, nu se gândea să-i ridice lui Iordache o statuie – nici n-ar mai fi el, adunat și țeapăn! În fond tot lui trebuia să-i mulțumească și pentru altceva… El fusese primul care încercase, aflase sau mai degrabă ghicise semnele sigurătății ei. Abia mai târziu apăruseră vizibile și dăduseră și altora curaj… Iordache fusese însă primul. Înainte de plecarea în Franța încercase s-o sărute, într-o seară, în drum spre casă. Pe urmă o ceruse în căsătorie explicându-i că de mult voia să divorțeze, că nevastă-sa numai de banii lui și de apartamentul din București avea nevoie, nu de el și de șantierele lui, dar nu găsise până atunci pe cineva care să merite votul de blam și tot bâlciul de la tribunal… Da, Iordache fusese primul, încă de la el începuse să-și ia măsuri…

                    Dar asta a fost peste un an și ceva și oricum e altă poveste, iar n-o să se mai înțeleagă nimic!

                    Atunci, în dimineața următoare, dăduse peste ea ieșind din baracă.

–Ce mai faci domnișoară?

                    Încă nu știa că trebuie să-i fie recunoscătoare.

–Bine, mersi, privesc. Dumneavoastră?

–Nu-i totuși prea departe? Ai să-ți strici ochii forțându-i în halul ăsta!

                    Și o luase cu el: la stația de betoane, la hala de electroliză, la turnul de răcire, la sfatul popular al orașului, la cantină și din nou la electroliză, la fabrica de anozi, la betoniere… O prezentase peste tot cu o mutră gravă, îngrijorată, speriată chiar, nici nu-ți dădeai seama cât e serios și cât e de glumă:

–Ați dat de dracu, acum să vă văd: a apărut beneficiarul. Tovarășa ingineră…

                    Abia către seară, lângă baraca lui, îi întinsese mâna:

–Eu mai rămân în compania hârtiilor. Cu astea încă n-ai treabă, noapte bună…