Blog

Olga credea, cu obișnuita ei încăpățânare care adesea ținea loc de logică și de argumente, că om puternic e doar acela care nu regretă nimic: nu simte nevoia, nu are ce, nu are de ce sau, când totuși e cazul, știe să-și impună. La urma urmei și experiențele nereușite conduc spre concluzii pozitive! Ba, fiind mai numeroase, mai scump plătite și, până la urmă, mult mai greu de uitat, ar fi chiar de văzut dacă nu cumva lor le datorăm mai mult decât victoriilor. Dacă nu cumva le datorăm chiar mai mult decât victoriile. În istoria științei, în istoria civilizației, în biografiile marilor oameni aceste înfrângeri și experiențe nereușite…

                    Era, acesta, încă unul din lacătele comorii ei neevaluate.

                    Era poate lacătul cel mai strașnic, pus acolo – de ce să nu recunoască? – anume pentru Victor. Nu știuse asta sau n-a vrut să știe, dacă cineva i-ar fi atras atenția ar fi protestat vehement și sincer, dar dacă ar fi fost în stare să renunțe la acest lacăt – numai la acesta, din câte făceau inexpugnabilă comoara! – amintirile cu Victor ar fi țâșnit imediat, cele dintâi, în orice caz ar fi fost primele în ordinea regretelor. Și tocmai ele, tocmai amintirile ultimului ei an de studenție – atât de puțin asemănător cu ceilalți pentru că îl trăise nu alături de Victor, ci prin el – nu i-au dat pace toată ziua, stârnite de cele mai neînsemnate amănunte, revenind cu încăpățânare după fiecare alungare, strecurându-se în reveriile ei prin cele mai imposibile asociații…

                    Pe bulevardul cinematografelor, un puști care în ziua aceea părea să-și fi scrijelit pentru prima oară obrazul cu lama aruncase cu servieta după o colegă sprintenă și veselă:

–Pun eu mâna pe tine, tocilaro!

                    Și dintr-o dată, în liniștea foșnitoare a unei biblioteci, se simțise privită cu insistență.

–Telepatia, fetițo, pseudo-știință reacționară, izvor de misticism!

                    Victor, în ușă, aștepta ca de obicei să-și facă efectul. Dăduse să-și strângă cărțile și caietele, pe urmă se răzgândise și le deschisese ostentativ la loc, ieșise în vârful picioarelor.

–Iar vânezi un decar! o atacase Victor, cățărându-se pe pervazul ferestrei din hol.

–Vai, dac-ai ști cât mai am!…

                    Știa la ce se expune și tot nu-și putuse reține panica.

–Las-că știu: mai ai trei zile și toată materia de citit… a treia oară…

                    Ezitase special, făcându-se că ghicește. Și chiar ghicise, zâmbetul lui atotștiutor arăta clar că nu se va lăsa impresionat de protestele ei. Pe care. totuși, nici nu se gândise să le înăbușe:

–Nuuu! Abia termin a doua oară!

                    Ca de obicei Victor izbucnise în râs, un fel de „Te-am prins” la care ea întotdeauna reacționa violent. Ca și atunci:

–Ce să-ți spun! Parcă tu nu te-ai dat la fund o săptămână pentru un amărât de colocviu!

–E-roa-re! Eroare! se apărase Victor. Am avut o comandă serioasă și urgentă: expira derogarea de studii și tovarășul director n-avea nici diploma, nici timpul necesar ca să-și facă singur proiectul. În schimb avea bani…

                    Și tot ea ajungea să intre în panică și pentru el.

–Și colocviul tău?!

–Mâine dimineață – o liniștea el, de parcă ar fi zis cel puțin poimâine. Tocmai de aceea am venit, să ne facem puțin de cap! Un film, un coniac, la zece și jumătate stingerea!

                    De acum învățase că într-adevăr așa avea să fie, că la zece și jumătate avea s-o sărute în fața căminului „numai așa, să nu fim o excepție penibilă”. De fapt se grăbea, înainte de culcare avea să-și mai răsfoiască odată notițele, nici în brațe n-o strângea. „Viață sportivă, fetițo, fără senzații tari și vise tulburi! În zori capul trebuie să fie limpede, mintea să zbârnâie!”

–Victor, dar eu… – încercase totuși să obiecteze, cu gândul mai ales la săptămâna în care îl tot așteptase.

–Tu mai ai trei zile, eu merg la sigur peste șapte, un relache prinde bine! Hai!

                    Sărise de pe pervaz, îi prinsese mâinile și o strânsese în brațe, o sărutase pentru toată săptămâna. Și încă îi mai mângâia fața cu obrazul lui proaspăt ras când adăugase, cu disperare jucată:

–Of, ai să termini facultatea și tot n-ai să înveți cum se ia un examen, tocilaro!

                    Și până spre seară, cât a alergat prin oraș după o cameră de hotel, a alergat de fapt mai ales între amintirile marcate de prezența lui Victor – gonită mereu de una ca să nimerească în alta. Iar seara, prinzând-o singură și epuizată într-o cameră de hotel luxoasă, confortabilă, dar impersonală și rece, s-au revoltat: nimic n-a mai rămas din infernalele lacăte și încuietori! Învinsă, pentru prima oară după atâția ani fără nicio putere asupra ei înșiși – și totuși lucidă, perfect conștientă de înfrângerea ei – Olga n-a fost în stare decât să refuze să se concentreze, să se lase pur și simplu purtată de val, de parcă asta mai avea vreo importanță.

                    Așa se face că nu știe și până astăzi, nici n-a încercat să afle de ce, lăsat să se rostogolească la voia întâmplării, ghemul a prins să se deșire tocmai de acolo: de la sfârșitul concediului acela „ca-n basme”.

În zori, peronul abia luminat și pustiu părea încă mai provincial, dezolant, efectiv dintr-un capăt de lume.

                    O întorsese Victor spre impiegatul care tocmai trecea, zgribulit și somnoros:

–Iată, încă te mai poți răzgândi!

                    Voise să fie patetic și nu reușise, se înecase înainte de ultimul cuvânt. Ceea ce ei îi adusese pe față un zâmbet. Involuntar. Fără răutate. Nepotrivit, într-adevăr. Scuturase însă din cap cu îndârjire: în ciuda zâmbetului nu glumea, tot concediul acela „ca-n basme” nu glumise și nu se jucase, măcar atâta lucru ar fi trebuit să înțeleagă și să nu încerce șantajul sentimental cu impiegatul.

–Nu, Victor, nu!

–Tu ai ales!

                    Se răsucise scurt, urcase scara vagonului dintr-un salt și dispăruse trântind ușa. Acceleratul parcă exact asta așteptase, pornise imediat și zmucit, iar ea – caraghioasa! – fluturase îndelung mâna spre vagonul care se îndepărta cu ferestrele pustii.

                    Ei, da, dar atunci nu știa – și multă vreme îi fusese imposibil să creadă – că atunci în gară se despărțiseră pentru totdeauna. O, dacă ar fi știut, dacă măcar ar fi bănuit… Probabil ar fi fost încă mai caraghioasă – atunci ar fi fost ea patetică, pe vremea aceea mai plângea! Dar n-a știut, n-a bănuit. Pe vremea aceea încă mai credea că este de ajuns să ai dreptate și doar era atât de limpede că ea avea dreptate încât…

***

Curba s-a dovedit, abia când au intrat în ea cu peste 100 pe oră, mult mai strânsă decât păruse. O clipă răsturnarea păru iminentă, roțile din stânga probabil că deja se învârteau în aer, cele din dreapta fluierau asurzitor și alarmant, Marțian tropăia pur și simplu pe podea – căutând cu amândouă picioarele pedala de frână. Și imediat curba se întorcea spre stânga, la fel de strânsă.

–Căruța!

                    Țipase inutil. În capătul curbei s-a văzut imediat și de la volan, o căruță tocmai se încrucișa cu primul camion dintr-o coloană de…

                    A nimerit în fine pedala de frână, dar cu piciorul stâng și atât de violentă a fost călcătura încât Olga a zburat cu capul în parbriz deși era pregătită, încă de la intrarea în prima curbă împingea cu amândouă mâinile în bord. Dar marțian și-a amintit de motor, a mutat fulgerător piciorul stâng înapoi pe ambreiaj și mașina – eliberată complet de orice frână – a țâșnit din nou înainte, aruncându-i în spătarele scaunelor. Și pedala de frână iar dispăruse, a fost norocul lor să n-o găsească nici atunci când mașina se lăsase amenințător pe roțile din stânga, fluierând pentru a doua oară. Primul camion îi ferise intrând în șanț, al doilea frâna gata să dea cu botul în șanț, cel de-al treilea claxona disperat, dar mașina nu mai era în pericol să se răsucească de-a curmezișul șoselei, imediat a și revenit pe toate cele patru roți și numai după aceea Marțian a simțit pedala de frână sub talpa piciorului drept. Olga s-a izbit pentru a doua oară de parbriz și s-au oprit de fapt când nici nu mai era nevoie: alarmat de claxoane și de zarva cauciucurilor, țăranul trăsese căruța în șanț.drumul era liber, șoferii primelor camioane alergau deja spre ei, Olga s-a dezmeticit cea dintâi:

–Demarează! Marțian, demarează!

În primul moment a dat s-o asculte, dar se oprise și motorul și până să răsucească cheia în contact, până să descurce vitezele i s-a părut probabil prea târziu și – încă mai probabil – prea nedemnă pentru el fuga. A renunțat, a deschis portiera, dar n-a mai apucat să coboare singur în întâmpinarea șoferilor. L-au smuls ei pur și simplu de pe scaun și icniseră deja cel puțin trei pumni grei până să strige unu mai mărunțel din coada grupului:

–Nu dați bă, că-i…