Blog

O aștepta la poarta șantierului un I.M.S., dar nu fusese în stare să ajungă până acolo. Simțise nevoia să se așeze imediat și aproape căzuse pe iarba rară și prăfuită dintre baracă și drum. Iar când se pututse gândi la ceva, la Victor se gândise. Se străduise, încăpățânată, să își închipuie contururile care aveau să se înalțe din acel pământ răscolit, își repetase de câteva ori în gând că numai în ziua aceea cofrajele de la hala de electroliză se înălțaseră cu doi metri, că la fabrica de anozi… Atunci, în înserarea celei dintâi zile întregi din viața ei de inginer chimist mai ales încăpățânarea o ajutase să se împotrivească zâmbetului pe care Victor și-l trimisese parcă să plutească și deasupra șantierului.

–Rău n-are să-ți prindă, oricum: ai să te dumirești și tu că nu tot ce zboară e comestibil…

                  O fulgerase bănuiala că Victor știuse și nu-i spusese, că apucase totuși să se intereseze, dar o lăsase să vadă cu ochii ei și să se dezumfle singură, poate că o și așteptase la gară, aseară sau azi dimineață… Primele două lacrimi porniseră deja să se rostogolească pe obraji și pentru că nu găsise puterea de a se împotrivi acestui plâns nervos se înverșunase împotriva lui Victor.

                  Când ieșise Iordache zdrăngănind cheile era întuneric beznă, așa că nu-i văzuse obrajii, pe care tot ștergându-și lacrimile îi năclăise cu noroi. Venise și se așezase lângă ea:

–Pe întuneric toate femeile și toate șantierele sunt frumoase…

                  Nu îndrăznise să-i răspundă de teama lacrimilor din glas, la urma urmelor n-avea decât să creadă că rămăsese de dragul ghirlandelor de lumini. Dar el auzise în tăcerea ei altceva:

–Ia te uită, au mai rămas greieri! Asta-i ultima generație, în vara viitoare…

                  Îl descurajase lipsa oricărui semn de viață din partea ei sau nu rezistase pur și simplu în această tentativă, părăsise brusc și fraza și tonul de până atunci. Îi vorbise dintr-o dată omul obosit și tracasat, care se așezase lângă ea nu de dragul conversației.

–Nu știu ce ai să hotărăști, dar eu mâine am să iau la mine „Îndrumarul inginerului constructor”. Pentru orice eventualitate. Măcar astea câteva zile, până îți sosește directorul, ne-ai putea da o mână de ajutor…

–Și după aceea?

                  Fusese de ajuns să deschidă gura și toată disperarea îi scăpase de sub control, țipase într-o întrebare. Iordache se foise, până la urmă izbucnise în râs – poate că disperarea ei era cu adevărat comică.

–Ei, domnișoară, tânără mai ești!… E de ajuns să apară un șef, că imediat nu-i ajung subalternii. Dacă mai țin bine minte, e chiar o teorie sau o lege: funcția crează organul…

                  Zâmbise chinuit, ceea ce oricum nu se văzuse prin întuneric, dar într-un fel oarecare Iordache își dăduse seama că gluma a trecut pe lângă ea, pentru că încetase să mai râdă.

–Și ziceți că abia peste vreo doi ani…

                  Întrebase pentru că tot nu-i venea să creadă și spera să se fi înșelat, dar Iordache sărise ca și când cineva cu puteri de decizie i-ar fi scurtat termenul de execuție:

–Doi ani și trei luni! În plan scrie foarte clar: trimestrul patru, care înseamnă și 31 decembrie…

–O, Doamne!…

                  Și din nou o podidise plânsul.

–Dar ce uzină va fi, domnișoară, ce uzină!

                  Făcea eforturi vizibile să-i ignore plânsul și nu s-a dat bătut:

–Eu astăzi, când mă încurc în vreo problemă, scap de supărare numai gândindu-mă ce-o să pățiți voi când or începe probele… Ce nebunie! Ce scandal! Mor de râs numai când îmi închipui… Toți veți fi tobă de teorie, dar nimeni n-a mai văzut așa ceva, nimeni nu știe dacă să apese sau nu și pe care buton ar fi mai nimerit… Un gând neașteptat îi stricase totuși distracția: Doar dacă nu cumva până la urmă cineva se va gândi să trimită câțiva oameni la specializare, la firma franceză. Ar fi singura soluție, pentru că nu numai la noi, dar nici măcar în sud-estul Europei ceva similar…

                  N-ar fi trebuit să spună asta, să fi lăsat în pace sud-estul Europei – se înfuriase dintr-o dată pe el, deși pe ea însăși s-ar fi cuvenit să se înfurie.

–Peste doi ani… mă rog, și trei luni… o cioară se va așeza într-un par! Am ceva șanse să o prind. Dar până atunci e un mâine, un poimâine, o săptămână viitoare și altă săptămână! O sută șaisprezece săptămâni, vă dați seama?! Nici măcar pentru dumneavoastră nu există certitudinea că veți prinde cioara aia, până atunci vor fi destule analize și la una din ele…

–A, nu! Nu! Eu o prind! Măcar ca simplu inginer. Nu știu cum să-ți spun, dar mă simt legat, e prima oară când construiesc ceva ce n-a mai construit nimeni, ceva…

–Da, am citit. Mândrie profesională se cheamă.

                  Regretase, imediat, această răutate.

–Nu vă supărați, dar eu am împlinit deja 22 de ani. Peste doi ani și trei luni voi fi aproape de 25. Colegele mele vor avea atunci peste doi ani vechime în industria chimică nu în construcții, vor fi măritate, vor avea copii…

–Din câte știu eu despre chestia asta, nu se leagă una de alta. Adică nu trebuie neapărat să fie gata uzina ca să faci copii.

–O, ba da! Ba da! Cine-mi dă mie transferul când uzina abia își adună oamenii?!

–Îmi pare rău, domnișoară, că trebuie să mă dau tocmai pe mine ca exemplu. Nevastă-mea nu s-a mișcat din București de când sunt eu constructor. Nu știu dacă asta e distanța și în cazul dumitale, dar oricum pot să te asigur că ies niște copii foarte reușiți la navetă…

                  De astă dată o podidise un plâns cu hohote.

–Vă bateți joc! Vă… Eu…

                  Minute în șir luptase să se stăpânească și Iordache nu găsise altceva decât să-i ofere și batista lui.

–Vă rog să mă scuzați…

–Eu sunt de vină, am uitat că ne cunoaștem doar de aseară. Dar dacă o să apucăm să ne cunoaștem mai bine, ai să-ți dai singură seama cât de nedreaptă ai fost adineauri. Eu doar de un singur om îmi permit să-mi bat joc din când în când și asta pentru că ne-am născut odată și ne cunoaștem de atunci… Ei, hai, domnișoară, zâmbește!… Chiar atât de puțin cât ne cunoaștem noi astăzi, poți să mă crezi că numai umorul ne mai poate salva atunci când altă salvare nu mai există…

–Cu condiția să-l ai! observase ea printre suspine.

–Un tip foarte mare a scris că umorul e semnul cel mai sigur al inteligenței, că niciun  animal nu râde și că el personal n-a văzut la academia din care făcea parte vreun academician plângând. Drept să-ți spun, mai bine nu citeam chestia asta! Tipul e prea mare ca să nu-l iei în serios, dar de atunci nu-mi mai dă mâna să ridic din umeri și să zic că de unde nu e nici Dumnezeu nu cere. Fac pe dracu-n patru, să vadă toată lumea că ceva-ceva tot am…

                  Trecuse direct din plâns în râs și foarte probabil că Iordache tocmai asta…

–Pot să vă întreb și eu o prostie?

                  Neașteptată, întrebarea a făcut-o să întârzie cu răspunsul mai mult decât întrebarea propriu-zisă.

–Cred că da…

–De ce nu v-ați întors imediat la București? La minister?

–O, dacă n-ai reținut până acum…

–Povestiți cu atâta lux de amănunte, încât probabi mi-a scăpat. Nu mi-o luați în nume de rău.

                  A rezistat sub privirile ei, grav ca de obicei și fără nicio intenție ironică.

–Mai bine să trecem peste întrebarea asta…

–Există totuși un răspuns?