Cum mi-am deschis contul în bancă
Acum că ne mutasem în apartament puteam merge să ne deschidem un cont bancar, ca să putem primi salariile prin virament. În Franța regula era să-ți deschizi contul fie la o bancă aproape de birou, fie la una aproape de casă. Noi ne hotărâsem, pentru a doua variantă. Și chiar la intersecția străzii Falguière cu bulevardul Pasteur, adică pe unde treceam în fiecare zi ca să mergem sau să venim de la metrou, era o agenție Société Générale. Acolo ne-am hotărât să deschidem conturile.
Ne-am luat o dimineață liberă, pentru că programul era de așa natură că niciodată nu găseam banca deschisă în timpul unei zile de lucru, iar în weekend erau închiși, și înarmați cu adeverințele de la serviciu și cu contractul de închiriere am mers la bancă la ora 9, ora deschiderii. Doamna de acolo s-a uitat un pic cam ciudat la noi, dar ne-a luat pașapoartele și celelalte acte și ne-a dat niște formulare de completat. Înainte de a începe completarea lor ne-a mai spus că putem primi de la bancă carduri și carnete de cecuri. Ne-a explicat totul cam ca unor aborigeni care tocmai coborâseră din copac, ceea ce era aproape adevărat în unele privințe…
Cecurile puteau fi folosite atât la magazin, cât și pentru diverse plăți. Puteam și să primim file cec, în loc de bani lichizi, dar pentru a le încasa trebuia să le depunem în bancă. Văzusem așa ceva prin filme, dar mi s-a părut complicat și nu am ales chestia asta.
Cardurile erau la rândul lor de două feluri: unul pe care-l puteam folosi doar pentru a scoate bani din bancomatele băncii emitente, oriunde în Franța, și așa așa numita Carte Bleu, care era de fapt un card de debit pe care-l puteai folosi pentru a scoate bani de la orice bancomat și pentru plăți la magazine. Cel pe care-l emitea Société Générale era sub brandul Visa, iar pe vremea aceea Mastercard nu era foarte răspândit în Franța.
Ni s-a oferit și posibilitatea unei descoperiri de cont, dar numai după data de 15 a lunii (așa era atunci în Franța). Puteam intra pe roșu, pe finalul fiecărei luni cu maxim 1.500 de franci. Această limită mai putea fi mărită, până la jumătate din veniturile pe care le primeam lunar în cont, dar numai după câteva luni în care puteau vedea că banii vin în mod regulat.
Viorel a ales varianta cardului de scos bani de la bancomat. Eu am zis că vreau o Carte Bleu și atât, dar termenul de livrare era de 15 zile. Cum trebuia să facem o depunere de minim 1.000 de franci la deschidere, riscam să rămân fără bani până atunci. Și am ales să primesc și un card de scos bani de la bancomat pentru că acesta ne era livrat a doua zi prin poștă.
Doamna de la bancă ne-a povestit apoi de așa-numitele PEP (Plans d’epargne populaire – planuri de economii populare). Am reținut două dintre ele: PEP Economies și PEP Logement. Din păcate aceste planuri de economii au fost desființate după 2003. Ele aveau niște caracteristici foarte interesante și un regim fiscal atractiv. În cadrul PEP Economies, pe lângă o dobândă atractivă, mai mare cu circa 2% față de cea mai bună dobândă la termen acordată de bănci, sumele depuse în limita a 12.000 de franci pe an erau deductibile din impozit, iar statul îți mărea suma depusă în fiecare an cu 25% din ceea depunerile din acel an. Dezavantajul era că nu puteai umbla la bani minim opt ani. PEP Logement era destinat cumpărării locuințelor. A existat și la noi un sistem care se voia similar, dar doar declarativ. Aici deductibilitatea anuală era mai mare, iar după șase ani, dacă acumulai cel puțin 150.000 de franci, puteai lua un credit cu dobândă redusă pentru cumpărarea unei locuințe. Nu ne-am băgat la niciunul din aceste sisteme pentru că perioada noastră de ședere era limitată la 12 luni.
A doua zi când ne-am întors am găsit la cutia noastră poștală cele două carduri de scos bani de la bancomat. Pinurile le primisem fiecare, la birou, în cursul zilei, tot prin poștă. Și am făcut ochii mari când le-am primit, pentru că nu credeam că serviciile poștale se pot mișca atât de repede. Așa că acum aveam acces și la banii pe care-i depusem.
Și chiar înainte de Crăciun am primit și faimoasa Carte Bleu Visa și am fost foarte mândru când am plătit pentru prima oară cu cardul la magazin. Era, vă amintesc, 1991 și la noi aveau să mai treacă câțiva ani buni până să apară bancomatele și cardurile…
În timpul șederii mele acolo m-am învățat să scot doar două-trei sute de franci în numerar când rămâneam fără, iar la magazin să fac aproape toate plățile cu cardul. Și pentru că limita minimă de plată cu cardul era 100 de franci, dacă mi se întâmpla să descopăr la casă că îmi lipseau produse de 10-15 franci pentru a atinge această sumă, îmi ceream scuze și fugeam înapoi în magazin cumpărând ceva de care oricum urma să am nevoie în curând, doar pentru a sări cu cumpărăturile peste suta de franci și a-mi fi acceptată plata cu cardul. Asta pentru a scoate cât mai rar bani lichizi de la bancomat.
Povești anterioare din această serie:
