Blog

Nu-i fusese prea greu să-i ghicească stratagema: puse alături de postul pe care i-l găsise în București, reproșurile trebuiau să-i sugereze niște argumente pe care nu voise să le scrie negru pe alb – propriile ei argumente, de fapt. Dragostea, dorul, fericirea – pe seama cărora Victor știa sau inventa o sumedenie de glume răutăcioase – reprezenta acum artileria lui grea și numai spaima unui refuz îl putuse convinge să recurgă la ea. Da, nu încape îndoială că luase vestea plecării în Franța ca un refuz subînțeles și nu făcuse caz de el numai pentru că ar fi fost nevoit să-l combată ca atare – întotdeauna ai mai multe șanse când lupți pentru un „da” decât împotriva unui „nu”.

                  Ei bine, adevărul puțin măgulitor pentru mintea ei de atunci este că vestea plecării în Franța nu numai că nu-i păruse – la ora expedierii scrisorii – un refuz sau un răspuns, dar nici măcar un argument posibil nu-și dăduse seama că ar putea fi. Vai, cât era de naivă! Îi scrisese numai despre asta pentru că numai asta îi stăpânea gândurile în clipa aceea – dacă ar fi chinuit-o o măsea tot atât de intens, împiedicând-o să se gândească la altceva, probabil că despre măsea i-ar fi scris cele două pagini! Sigur, e un exemplu, discutabil ca orice exemplu…

                  Își dăduse seama de toate acestea – trebuie să recunoască, n-are încotro – abia la reînoirea propunerii. Și atunci, tocmai pentru a nu-i confirma lui presupunerile, închipuindu-și tocmai că se ferește de orice bănuială, n-a mai pomenit de posibila plecare în Franța! Reușise astfel cea mai perfectă demonstrație de inabilitate, așa cum numai demonstrațiile involuntare pot fi: nu numai că îi oferise lui Victor un argument în plus să se creadă trădat pentru 12 luni la Paris – „Cel mai amețitor preț obținut vreodată pentru un pârlit de inginer stagiar made in Romania, ceea ce cât de cât reprezintă o consolare” – dar își minase în ochii lui și adevăratul, singurul motiv de refuz la ora aceea – nevoia de a rămâne până la prima șarjă, până la primul lingou.

                  „Nu-i un refuz dragul meu, cum să te fac să înțelegi! Cum aș putea refuza să fiu lângă tine! Cum aș putea refuza să fiu din nou cu tine, în București! E vorba doar de doi ani, lungi, chinuitori, spune-le cum vrei și eu voi fi imediat de acord! Dar peste doi ani uzina va fi gata, va porni și eu voi fi liberă, a doua zi voi alerga spre tine! Înțelege-mă, Victor! Cum mi se pare peste fire, absurd, imposibil să refuz să fiu cu tine, la fel, exact la fel îmi pare și propunerea de a mă rupe acum sau mâine de această uzină neterminată, de acest metal deloc strălucitor care trebuie să mă confirme în ochii mei! Trebuie să existe o soluție! Prima care îmi vine în minte e să-mi adun toate recuperările într-o mică vacanță, pe care s-o petrecem împreună. pare ca o soluție de moment, dar o putem repeta – când unul, când altul. Zău, hai să ne gândim Victor, nu se poate să nu ajungem la o formulă care să facă suportabilă așteptarea! Totul e să vrem! Amândoi!!!”

                  Răspunsul lui – câteva rânduri în mijlocul unei pagini:

                  „Nu ți se pare că abuzezi de semnul exclamării?

                  Pentru a răspunde la o propunere cinstită (ca a mea) ai nevoie doar de două litere, nu de !!!!!!!!!!!

                  Am urmat îndemnul din scrisoarea ta (m-am gândit) și am ajuns la următoarea formulă:

(!)^∞ = 0

                  Cu ajutorul ei nu vom face așteptarea suportabilă (ar fi o minune, ca lumina neagră sau focul rece), în schimb ai putea s-o scurtezi pe a mea – pentru greșeala de a mă fi preocupat de viitorul tău nu merit atâtea pagini pline de bețe și de echivocuri.

                  Aștept deci un răspuns pe care să-l pot trimite și celor care au mare nevoie de o chimistă.”

                  Peste câteva zile, peste câteva zile în care nici nu îndrăznise să deschidă mapa de corespondență sau să încerce vreo ciornă, se pomenise chemată la poartă.

–Cineva din familie.

                  Cu o dezinvoltură care numai la el putea să nu pară neglijență, Victor se așezase pur și simplu pe bariera pentru mașini. Și zâmbea, anticipând surpriza. Se întâmplase ceva între ei, afară doar că nu se văzuseră luni de zile și iată că el nu mai rezistase, venise miraculos și neașteptat? Nu, nimeni n-ar fi bănuit altceva văzându-l deschizând larg brațele, ignorând ezitarea ei, făcând-o să se piardă la pieptul lui și sărutând-o pătimaș, pe gură! Când i-a dat drumul, când a îndepărtat-o păstrându-și totuși mâinile pe umerii ei, adevărul este că nici Olga nu mai avea în minte ultimele lor scrisori.

–Ia să te văd…

                  Se lăsase privită și făcuse același lucru, „îl văzuse”, poate doar cu ochii nu atât de larg deschiși cum s-ar fi cuvienit la o revedere mult așteptată și nesperată. De fapt, ca și altădată când își mușcase buzele, s-ar putea să nu fie decât o părere sau un fel de a spune, deși… Sunt într-adevăr clipe când nu poți să vezi și clipe când nu vrei să vezi adevărul, dar numai cu o anumită privire poți obține o imagine foarte exactă. În orice caz cu ochii larg deschiși – nu. Aici avea ea dubii. Pentru că imaginea pe care astăzi o atribuie acelui Victor de la poarta șantierului se potrivește îngrozitor de puțin cu bucuria revederii, cu uitarea de sine, cu îmbrățișarea și sărutul care o precedaseră doar cu o clipă.

                  Nu, prefăcută n-a fost niciodată, e mai degrabă subiectivitatea ei de azi la mijloc – atunci nici n-a avut răgazul să observe, să disece și să combine atâtea amănunte. Sau poate era doar perspectiva timpului, un artificiu al memoriei care alcătuise din portrete succesive unul singur și numai pe acela îl păstrase.

                  Scurta de piele o avea de când îl cunoscuse, era chiar unul din semnele studenției lui independente printre colegii îmbrăcați în lodene și canadiene. Îi adăugase însă un superb fular de mătase și o pălărie cu boruri mici în locul bascului tras spre frunte ca o șapcă și numai atât fusese de ajuns pentru a-i da un alt aer: nu mai era tânărul care știe și poate să se descurce în viață, ci un bărbat stăpân pe sine, căruia lumea deja începuse să-i recunoască superioritatea. Era la fel de tânăr, bineînțeles, degajarea lui suna tot firesc, dar apăruse ceva nou, un accent, o imperceptibilă grijă de a-și sublinia prestanța: așa, de parcă deja ar fi pus piciorul într-o altă lume, într-o altă vârstă, dar încă nu se-ndură să se mute cu totul, ba mai mult – de-acum se străduiește să mai întârzie pe meleagurile tinereții, făcându-și chiar un amuzament scuzabil din asta…

                  În fond, descoperi Olga abia acum, ridicându-se deasupra amintirilor – totul nu era decât o variantă nouă a stilului său provizoriu. Întotdeauna ținuse să pună o distanță între el și cei alături de care mergea, formula – inteligentă, într-adevăr – fiind aceasta a provizoratului, un fel de subliniere zilnică, prin zeci de amănunte, a înțelepciunii despre timpul care curge implacabil. Studenția, de pildă, doar o traversase, spre deosebire de colegii lui nicio clipă nu pierduse din vedere că nu avea să rămână acolo o veșnicie. Cu ea, de asemenea: până la propunerea care precipitase totul se purtase ireproșabil, ca un îndrăgostit, dar spre deosebire de toți îndrăgostiții avusese mereu grijă să strecoare că dragostea, presupunând că există, nu-i unică și nici veșnică, „odată-n viață, doar odată”, vorba cântecului acela leșinat. Cu tinerețea, atunci când se văzuse inginer, încă stagiar e drept, dar inginer în minister, aplica aceeași formulă: nu întâmplător pusese paznicul s-o cheme și se așezase pe bariera pentru mașini, când mult mai simplu ar fi fost să vină în birou, iar nepăsarea față de câtă lume se nimerise să asiste la revederea lor era și o doză evidentă de trufie.

–Olga – o admirase în gura mare – asta-i ținută pentru pârtia din Poiană, iubito! Încep să înțeleg de ce-mi tragi chiulul la scrisori și nu te poți rupe de această uzină neterminată. Ia spune, câți Meșteri Manole ai băgat deja la… panoul de onoare?

                  O, Doamne, sigur că nu era un compliment prea reușit, la drept vorbind era chiar de prost gust. Atunci, însă, îi făcuse plăcere! Se aciuase la pieptul lui, se lăsase mângâiată, sărutată, uitând din nou că paznicul îi privea de la câțiva pași, că pe lângă ei treceau și chiar începuseră să se oprească oameni care o cunoșteau. Nu-i vorbă, ieșise din asta și un lucru bun: multă vreme după aceea trăise în liniște, tot târgul aflase că e logodită cu „un tip mare de la București”.

–Ghici ghicitoarea mea: de ce am venit?

–Știu…

                  Și se ascunsese la pieptul lui, vinovată.

–Înseamnă că habar n-ai: mergem în vacanță!

–Nu!

                  După ce strigase, avusese curajul să se depărteze câțiva pași, ba chiar îl privise drept în față: încă nu știa ce să creadă, zâmbea.

–Nici măcar nu-i ideea mea…

–Știu, dar nu-i momentul, crede-mă! Sunt în gară șase vagoane cu utilaje care trebuie recepționate, așteptăm un control de la minister, poimâine încep niște cursuri de limba franceză, m-au băgat și într-o echipă pentru recrutarea elevilor la viitoarea școală profesională… Nici pentru o învoire de o zi n-ar sta de vorbă cu mine, îți spun eu!…

                  Era, bineînțeles că era și un sentiment de vinovăție la mijloc: în mai puțin de o lună, pentru a doua oară se vedea silită să-și calce pe inimă și să-i pară ingrată, pentru a doua oară Victor acționa, Victor făcea ceva pentru a fi împreună și ea – de atâttea ori nemulțumită de scepticismul și ironiile lui – rămânea în aer nu numai cu reproșurile, dar și cu propriile declarații înflăcărate. Turuise însă, îngrămădise cu înfrigurare, cu disperare argumentele mai ales de teamă – Doamne cât se temuse că ar putea să se răsucească pe călcâie și s-o lase vorbind, în fața atâtor spectatori care văzuseră scena revederii de la începutul ei furtunos!

                  Victor o luase de mână:

–Hai, vorbesc eu cu cine trebuie.