Și al doilea contract l-a urmat…
Abia începusem să lucrăm la proiectul de la Cernavodă al celor din fabrica de la Fieni, când am fost anunțat că s-a stabilit întâlnirea cu Möllers la Turda. Și mi s-a transmis să vin pregătit și cu contractul de proiectare pentru schimbarea mașinii de însăcuit.
Am mers la Turda împreună cu Florin și cei doi specialiști de la firma germană, în același microbuz cu care fusesem și-n Elveția.
Discuțiile au decurs bine, am mai obținut și un mic discount față de prețul inițial al instalației și m-am întors la București și cu contractul nostru de proiectare semnat.
Pentru proiect vorbisem deja cu Tiberiu, prietenul meu, tehnician la institut, să se ocupe de partea de desen, în timpul său liber, bineînțeles, ca un job suplimentar.
În același timp l-am îndemnat pe Tibi să se înscrie la un curs de Autocad, să învețe programul și să înceapă să deseneze pe calculator. I-am spus că acesta va fi viitorul și în curând planșetele, pe care desenai întâi cu creionul pe calc transparent, apoi întăreai liniile finale cu tuș, vor deveni în curând istorie. Iar timpul mi-a dat dreptate.
Tibi fusese unul dintre primii colegi de pe partea de proiectare pe care-l cunoscusem, încă de pe vremea când eram inginer stagiar la Fieni. Inițial fusese tehnician proiectant la mecanică, dar Mircea Vâlceanu, cel care ne devenise șef de colectiv la institut după mazilirea doamnei Țanu, l-a convins să vină la noi și să se specializeze pe tehnologie. Era doar cu vreo doi-trei ani mai mare decât mine, așa că ne-am împrietenit rapid și am și reușit să lucrăm un pic împreună, înainte de plecarea mea precipitată de la institut. Radu m-a bombănit un pic, referitor la această alegere cu care nu era complet de acord, dar eu nu m-am răzgândit și până la urmă m-a lăsat în pace.
Livrarea noii mașini de însăcuit urma să se facă în nouă luni, iar proiectul nostru trebuia să fie gata în șase, astfel încât, până când ajungea la fabrică noul echipament, să fie demontat cel vechi și făcute amenajările necesare pentru o instalare rapidă cu o perioadă minimă de oprire a producției.
La noua firmă eram deja privit, un pic, cu alți ochi, ca o investiție bună pentru viitor, mai ales datorită noilor proiecte și a contribuției la cel mare, al fabricii de ciment din Pakistan. Chiar dacă apăruse între timp o nouă concurență…
La firmă eram primul care ajungeam, pe la ora 7 dimineața. Și până la 9, când veneau și ceilalți, mă ocupam de cele două proiecte ale mele. După aceea, până seara, lucram la proiectele comune.
Un singur insucces am avut în acea perioadă.. Nu l-am convins pe Radu să mergem până la Câmpulung pentru a ne întâlni cu Pepenel. Nu am înțeles niciodată refuzul lui. Și rămân convins că dacă mergea măcar o singură dată acolo, am fi putut obține câteva proiecte bune și profitabile, chiar dacă nu foarte mari. Nu m-a lăsat nici pe mine să merg…
Dar asta-i viața! Nu le poți avea niciodată pe toate…
