Blog

Marțian a căutat multă vreme un răspuns potrivit și până la urmă a renunțat – oricum ar fi venit prea târziu, de vreme ce încă nu găsise ceva care să nu sune ca un angajament prematur și ușuratic. Nu ar fi fost doar graba de a-și asuma vreo obligație mai înainte de a ști totul despre ea… Nu. Chiar ea, imediat după ce îl prevenise, ar fi socotit orice angajament drept prematur și ușuratic. Doar nu începi să pui condiții atunci când arzi de nerăbdare și nimeni nu se apucă să caute cu lumânarea deosebirile numai ca să treacă mai repede sau mai ușor peste ele. Asta din punctul ei de vedere. Pentru că dintr-al lui mai apărea… Da, sigur că da, există o vârstă până la care alergi spre viitor fără să te împovăreze trecutul, ba nici nu-l simți cum se adună în spate și numai după aceea ești în stare să te miri, să te îngrozești sau să regreți câte luni și săptămâni și zile de clipe te-au bucurat doar cu goana lor, inutilă și de nerecuperat, pe lângă tine.

–Dormim o treime din viață – făcuse un bilanț Boldea, Dumnezeu să-l ierte, cum se spune – și cel puțin încă o treime o pierdem așteptând nerăbdători sau exasperați, plictisiți…

                  Dar Olga și după calendar depășise vârsta aceea în care oricum zăbovise prea mult. Din tot ce-i povestise chiar ea o văzuse ca un om preocupat, hotărât, chinuit de grija de a trăi cum se cuvine clipa, șansa, împrejurarea, momentul… Pentru ea viitorul era mereu prea departe parcă, îngrozitor de departe și nu se putea resemna să-l aștepte pur și simplu sau să-l accepte cum o fi… Și iată că dintr-o dată… De fapt nu conta nici vârsta, nici altceva! N-avea rost să se ascundă după deget față de el însuși, să nu recunoască cinstit: o experiență ca a lui era prea de ajuns ca să-l avertizeze că nimeni nu-și disprețuiește, nu-și neagă și nu-și scoate nici măcar o oră din viață fără să aibă motive temeinice s-o facă. „În mod normal de aici ar trebui să înceapă autobiografia mea”, „judecați-mă după fapte, nu după dosar”, ca și acest „trecutul nu-i decât o fabulă” – foarte probabil – nu-s decât prafuri împotriva curiozității celorlalți și, uneori, împotriva durerii de a nu putea apărea în fața lumii exact așa cum ești. Iată cum stătea problema cu trecutul. Și el nu mai era un puști sau un fluieră vânt, să se repeadă cu asigurări și cu promisiuni îndată ce era pus la îndoială! Până și rușinea de a rămâne dator cu un răspuns nu însemna mare lucru față de amenințarea unei bombe care oricând putea să explodeze alături – odată reușise să scape și să se vindece, dar de câte ori merge ulciorul… În orice caz trebuia să afle despre ce este vorba înainte de a se obliga într-un fel sau altul. Mă rog, sau să se convingă – dar să se convingă, ar fi fost pentru prima oară – că a ajuns să sufle și-n iaurt.

                  Dinspre Olga, tăcerea lui înverșunată semăna de la o clipă la alta mai mult cu acelea pentru care proverbul te declară filozof abia după ce vorbești. Era perfect! Nu-i trebuie, nu aștepta și nici n-ar fi mulțumit-o un răspuns alcătuit acum și numai din vorbe, indiferent cum ar fi sunat. Naiba știe cum se lăsase prinsă în discuția aceasta care nu putea să ducă nicăieri, în schimb o împiedicase să se lase învăluită, cotropită de forfota tihnită din jur… Tihnită tocmai pentru că era inconștientă! Pentru că se întemeia doar pe instincte… Ca albina asta care se poticnise și acum zumzăia în norul dulceag de parfum franțuzesc… Numai că albina descoperise până la urmă sursa acestui parfum necunoscut! S-a ridicat într-un cot și a îndepărtat-o cu gesturi înfiorate de lângă ureche…

                  O, doamne! Sub ce privire inchizitorială sperase ea să simtă forfota și tihna din jur! Dintr-o clipă în alta proverbul avea să-și arate întreaga înțelepciune… Privirea lui Marțian nu promitea nimic bun și cine știe cât ar mai fi reparat acel ulterior „Dacă tăceai…”

                  S-a grăbit s-o ia înainte:

–În fond de unde am plecat?

                  Stratagema i-a reușit perfect: a fost evident că-l întorsese din drum și a durat destul până să-și aducă aminte, până să se încredințeze că își amintise exact.

–De la o curiozitate. Mică într-adevăr și mie mi s-a părut chiar prea mică față de câte aveți dreptul să aflați. Ați vrut să știți…

                  O, Doamne, era de ajuns!

                  Și agresată, jignită, înfuriată de pluralul acela încăpățânat, dacă nu cumva ostentativ, s-a prezentat singură și fără să-și dea seama exact în punctul în care se gândea cum s-o aducă atunci când se descoperise cercetată cu o privire inchizitorială.

–La urma urmei ce crezi tu că ai avea de aflat despre mine?

                  Nu era obișnuit cu victorii atât de ușoare și mai ales acelea pentru care nu făcuse nimic, dar absolut nimic, îi stârneau neîncrederea. Nu numai că nu s-a grăbit să profite, dar chiar a făcut un pas prudent înapoi.

–Ce pretenții aș mai putea avea, când despre mine pur și simplu refuzați să…

                  Olga a zvâcnit din iarbă, cu arătătorul întins:

–Nu-ți plac surprizele, nu-i așa?

                  Un simplu „da” i s-ar fi părut prea puțin, chiar dacă întrebarea îi fusese aruncată ca o piatră în grădină și, încă, însoțită de un zâmbet cel puțin hâtru, dacă nu de-a dreptul rău. Mai cu seamă se temuse că după un asemenea răspuns discuția ar fi rămas cu totul la discreția gândurilor ei capricioase sau doar greu de urmărit.

–Îmi dau seama că nu e posibil… și poate că nici n-ar fi de dorit să prevezi tot ce ți se poate întîmpla… ție, unul singur, în mijlocul unei lumi… Dar tocmai pentru că ți se poate întâmpla orice, oricând, trebuie să fii sigur de câteva lucruri esențiale… de câțiva oameni apropiați… în primul rând de tine însăși…

                  A vrut să-l corecteze – „de tine însuți” – dar Marțian o oprise cu un semn scurt și nervos. Încă nu terminase.

–Aici surprizele n-au ce căuta!

                  Era atâta hotărâre, o atât de crâncenă, drastică și fără apel sentință această concluzie a lui, încât până și Olga a simțit nevoia să aștepte o vreme și chiar după aceea a trebuit să-și caute curajul pentru a obiecta.

–Ar fi minunat… dacă n-ar fi imposibil…

                  Și imediat a râs. Un râs forțat și rău, menit să întărească obiecția pe care o rostise înecându-se chiar și după ce o redusese la un biet scepticism. Și tot nu s-a simțit împăcată cu ea însăși până n-a adăugat:

–Fiecare om e o lume!

–Mi se pare că am citit și eu vorba asta – a fost de acord Marțian, fără vreo intonație sau vreun zâmbet care să trădeze ironia formulării. Încap într-adevăr foarte multe într-o viață de om. Dar e o lume care poate fi cunoscută și stăpânită, da-da, lumea asta poate și trebuie să aibă o logică, pentru că poate și trebuie neapărat să aibă un stăpân!

–… atotputernic… – i-a suflat, mai ales ca să-i fractureze îndârjirea, dar imediat a adăugat fără ironie – Câți oameni au puterea de a stăpâni o lume, oricât de mică?

                  Marțian a dat să spună ceva, dar a privit-o scurt și s-a descumpănit. Oare cum ar fi reacționat Olga dacă i-ar fi spus de-a dreptul: „Numai copiii și nebunii nu răspund de faptele lor. Și nu întâmplător”? Câteva clipe mai târziu i-a venit însă o altă idee.

–Acum câțiva ani, când eram director la cealaltă uzină, m-am pomenit că un inginer mai în vârstă s-a internat în spital la secția de psihiatrie. Tot orașul vuia și pentru că unii mă socoteau pe mine vinovat, m-am dus să-l văd. L-am găsit bine mersi, se plimba prin parc în halat și papuci. Dar aici nu contează toată discuția! La un moment dat, ca să mă convingă că era bolnav, mi-a povestit cum se hotărâse să vină la doctor. Stăteam pe banca de sub nuc, zice, și dintr-o dată, nitam-nisam, mi-a venit să mă ridic și să joc un cazacioc. Vă dați seama? Ziua-n amiaza mare, să joc fără muzică! Și încă ceva ce n-am jucat în viața mea: un cazacioc! Zic: toată chestia e alta – ai jucat sau n-ai jucat? Ei, cum era să joc, zice, ce-ar fi zis nevastă-mea, vecinii, mă rog, copiii nu erau acasă. Păi dacă n-ai jucat e-n regulă, zic. Hai la uzină că avem treabă!

–Și a venit?

–Până la urmă da, după o săptămână. Dar nu despre asta era vorba!…

                  Se eschivase înciudat, dar prea târziu, deja pierduse șirul. De inginerul Todericiu se legau alte întâmplări și internarea aceea la nebuni fusese de fapt primul semn de revoltă deschisă împotriva lui…

–Dacă vreodată veți ajunge să citiți totuși dosarul din mașină – se pomenise vorbind, pentru că nu reușea să înoade firul rupt – o să aflați toate întâmplările dinainte și de după această internare…

                  Spunând ultimele vorbe, prinsese dintr-o dată firul, deși nu chiar de acolo de unde se rupsese:

–Asta voiam să vă spun… Numai copiii și nebuniii sunt în stare de fapte pe care nu le justifică nimic, nicio logică… Și le fac chiar atunci când își dau seama că n-o au, când își dau seama că ar putea avea consecințe neplăcute sau grave…

                  În tăcerea care a urmat, Marțian și-a dat seama că pierduse definitiv ocazia și din nou ajunsese atât de departe de punctul prielnic întrebărilor lui încât nu mai vedea nicio cale de întoarcere.

–Deci nu-ți plac surprizele – și-a scos Olga, singură, răspunsul la întrebarea uitată. Și pentru că nu mai sunt copil, iar de înebunit încă n-am înebunit…