Blog

Am plecat de dimineață din Liège, iar autostrada ne-a dus pe la Luxemburg, Metz, Nancy, înainte de a ne afunda în șoselele montane din Vosgi. Am ajuns devreme la hotelul unde era cazată formația noastră de dansuri, am descărcat mașina apoi am dat o fugă la Mulhouse să o predau, de unde m-am întors chiar înainte de începerea spectacolului.

L-am întrebat pe șeful trupei dacă-i prezenta cineva și mi-a răspuns că nu. Și atunci m-am hotărât să mă implic și să facem chiar un mic spectacol din prezentarea propriu-zisă.

Am luat microfonul și le-am spus spectatorilor francezi, în general de vârsta a treia, că în această seară era ultimul spectacol al formației de dansuri populare românești, că ne dorim să fie o seară de neuitat pentru ei și că îi așteptăm să viziteze și România.

I-am prezentat rând mai întâi pe instrumentiști și fiecare dintre ei, când își auzea numele, făcea un pas în față și realiza un mic solo la instrumentul său. Apoi am prezentat perechile de dansatori, care ieșeau și ei, pe rând, făcând câteva piruete înainte de a-și ocupa locul stabilit. Ultimii i-am prezentat pe șeful formației de dansuri și pe dirijorul formației instrumentale… Apoi cu un „maestro” i-am făcut semn acestuia din urmă să dea drumul la muzică.

Cu această introducere atmosfera s-a încălzit și aplauzele publicului au fost mult mai puternice  decât în celelalte seri. Cel puțin așa mi-au spus cu toții la final, exprimându-și regretul că nu am rămas tot turneul alături de ei ca să fac această prezentare în fiecare seară.

Mai pregătisem însă o surpriză pentru finalul spectacolului, când am spus publicului că la ultimul dans vor trebui să participe și ei. Și ultimul dans a fost perinița, iar dansatorii și dansatoarele s-au dus în public, au ridicat spretatorii de pe scaune și i-au adus în centru pentru celebrele sărutări. Și iarăși a fost un succes!

Am plecat spre casă aproape de răsăritul soarelui și, înainte de a ieși din Franța, ne-am oprit la un centru comercial, care abia deschisese, pentru a ne face ultimele cumpărături.

Eu am intrat în Darty și mi-am luat o combină muzicală, ieftină, de vreo 150 de franci. Și ceilalți, cu excepția domului Rusu, au avut cam aceeași idee, dar ei și le-au luat de la supermarket, încă și mai ieftine.

Îmi dusesem deja de mult combina la autobuz și mi-o băgasem în bagaje, printre lucruri, practic invizibilă fară o câutare atentă. Ceilalți și le-au lăsat la vedere în cutiile lor originale.

Mai departe, drumul spre casă a fost fără istorie și fară incidente. Nu ne-am mai abătut de la traseu, n-am greșit nicio schimbare de autostradă, nu ne-a oprit poliția… Asta până am ajuns în vamă la Borș, unde, când au deschis vameșii compartimentul de bagaje, le-au sărit în ochi combinele muzicale! Și cu toate insistențele noastre că sunt niște oameni săraci, care n-au știut și s-au bucurat că iau ceva ieftin, aceștia au impus fie plata unor taxe vamale uriașe în raport cu prețurile de achiziție, fie confiscarea aparatelor. După ce au luat cele douăzeci și ceva de combine, care se aflau la vedere, nu s-au mai omorât să caute mai de-parte. Își făcuseră probabil plinul. Și nici eu am m-am îndurat să le arăt combina mea, deși îmi era cumplit de rușine că eu trecusem cu ea și ceilalți nu! Până la urmă am aflat că n-am fost singurul care o ascunsese în bagaje, dar cei care s-au lăudat la sosire cu asta au exacerbat nemulțumirea colegilor păgubiți…

La Turda am ajuns pe la șase dimineața, iar eu am mers acasă la domnul Rusu, unde am mâncat un pic și am dormit până la prânz, înainte de a ne lua rămas bun și a mă sui în trenul de București.

Acasă am ajuns aproape de miezul nopții, dar de dormit am adormit mult mai târziu pentru că mai întâi am probat și examinat toate lucrușoarele se care i le luasem celei mici. Un mare succes a avut păpușa Barbie, care a dormit multă vreme după aceea cu ea pe pernă!