
Călători către nicăieri – Capitolul 9/2
Parcă aștepta.
Parcă împietrise.
Hotărârea numai a lui trebuia să fie, era clar, degeaba aștepta un semn de la ea.
Și trebuia să se hotărască repede, mai înainte ca ezitarea lui să se vadă – el niciodată nu fusese un timid, ci doar un om prudent, tocmai de aceea putuse să observe că nu există vârstă la care timiditatea să nu stârnească un zâmbet, cu excepția aceleia la care se râde cu hohote și de care se apropia.
A sărutat-o abia atingându-i buzele, aproape tremurând de atâta încordare și pregătit să sară înapoi la cel mai mic semn de protest. Dar Olga nu s-a clintit, doar a închis ochii și atunci a sărutat-o încă odată, cu mai mult curaj și aproape cu pasiune. O tresărire violentă, un zvâcnet ca un scurt circuit nervos, ca un șoc simultan al tuturor mușchilor – singurul ei semn de viață – i-a dat nu numai curajul, dar și dorința, pasiunea, pornirea senzuală de a o săruta, din nou. A fost primul sărut la care Olga a răspuns și ultimul de care au mai știut. Pentru că din momentul acela bulgărele a început să se rostogolească la vale printr-o zăpadă moale și să crească… Au sărit în aer toate zăvoarele, atâtea câte existau în fiecare, toate pornirile îndelung ținute sub obroc s-au revărsat, târându-l pe fiecare spre celălalt, toate simțurile s-au dezlănțuit furioase și flămânde, sfărâmând tot ce ar fi putut să le stea în cale – sentimente și prejudecăți, circumstanțe și prudențe, rațiuni și decențe… De atâta violență inconștientă numai o natură crunt asuprită era în stare. Tandrețea devenise voluptate crâncenă, mângâierile dureau, sărutările lăsau urme – toate se răzbunau, trădându-se. Până și faptul că se cunoșteau atât cât se cunoșteau acum nu mai conta, pur și simplu nu se mai știau, se îmbătau unul de celălalt cu ochii închiși, cu dinții atât de tare încleștați încât din când în când se auzeau scrâșnind. Nimic, dar absolut nimic din ceea ce erau sau țineau să fie n-a putut pătrunde o vreme în întunericul lor îngropat în iarba înaltă și dogorit de un soare strălucitor.
De fapt, minutele acestea puține și inevitabile, în atâția ani de singurătate demnă și dârză fiecare din ei învățase să și le decupeze cu grijă din viață. Era pentru prima oară când se întâmpla să fie aceleași în ambele vieți, când ar fi trebuit să se pună de acord amândoi și să facă discreta operație împreună. Și asta chiar dacă, tot pentru prima oară, fiecare în felul său spera să scape de singurătate cu ajutorul celuilalt și tocmai această speranță îi împinsese sau îi târâse până aici: erau amândoi destul de departe și de inconștiența și de romantismul care îngăduie uneori simțurilor oarbe, dezlănțuite, să unească singure și pentru totdeauna două vieți.
Pădurea își recăpătase demult și pentru amândoi forfota tihnită, când Olga s-a smuls din iarbă:
–Arde prea tare soarele, hai să ne mutăm la umbră.
Nu l-a așteptat nici să răspundă, nici să se ridice, s-a dumirit dintr-o singură privire încotro urcă soarele și a pornit sprintenă spre celălalt capăt al poienii, în care copacii aveau să păstreze iarba fragedă și înmiresmată până după-amiază. A urmărit-o cât a putut fără să se miște și în cele din urmă a lăsat-o să-i iasă din privire, încredințat că și ea abia după aceea are să-și pună în ordine veșmintele. S-a chinuit să facă același lucru ascuns în iarba înaltă, dar iată că haina dispăruse de sub el și a sărit îngrijorat în picioare.
În primul moment nu i-a venit să-și creadă ochilor, apoi s-a speriat de parcă altcineva, un străin, ar fi privit chiar atunci peste umărul lui. De jur împrejur iarba era tăvălugită, răvășită, strivită, ruptă și chiar smulsă din rădăcini pe alocuri, dar mai ales pe o rază de atâția metri… De neînchipuit!… Iată și haina, ghemotocită la unu-doi-trei-patru-cinci pași mari… Ei, sfinții și părinții! A smuls haina ca și când ar fi furat-o și s-a îndepărtat aproape alergând de locul acela, care zile în șir de acum încolo, când ei cine știe pe unde vor fi și în ce relații, va păstra mai vii chiar decât memoria lor urmele câtorva minute de răscoală a simțurilor.
–N-ați fi de părere să plecăm? strigase grăbit și încă tulburat, călcând hotarul spre verdele mai dens în care bănuia că Olga se culcase din nou.
Așa a și găsit-o: se ridicase în capul oaselor parcă împinsă de un resort energic – era mult mai departe și în stânga față de locul unde o căuta el.
–O, Doamne!…
Dar până să ajungă Marțian acolo resortul cedase și Olga căzuse înapoi în iarbă, îl aștepta cu ochii larg deschiși spre cer și cu un zâmbet greu de definit – și trist, și rău.
–Pierdem vreun tren?
O întrebare simplă, la care totuși nu se pricepuse să răspundă decât după o vreme, așezându-se. Și oftând.
Minute în șir Olga a continuat să privească cerul fără să-l vadă, de fapt nu făcea decât să-l oglindească – până și norii albi și scămoși îi vedea fugărindu-se pe pulilele ei albastre… Oare chiar albastre, chiar atât de limpezi și de albastre erau pupilele ei întotdeauna?
Începuse să vorbească pe neașteptate, fără măcar să tragă aer în piept:
–Nu mi-o lua în nume de rău… Am și eu o curiozitate: ai fost vreodată însurat? Adică nu! Nu despre asta-i vorba…
–Dar pot să vă răspund…
–Nu! Nu asta voiam să te întreb, nu mă interesează trecutul tău, e vorba doar de o mică… de o curiozitate mult mai mică… Ai avut vreodată de-a face… mai multă vreme cu o femeie?
S-a gândit bine înainte de a răspunde.
–Sincer să fiu, în afara căsătoriei nu s-a ivit…
Nu-l lăsase să termine:
–Și cum îi spuneai soției tale?
–Stana. Așa o chema.
A așteptat liniștit întrebarea următoare, care nu mai venea. Olga închisese ochii, pe față îi rămăseseră urmele sau poate că de fapt renășteau semnele zâmbetului ciudat de adineauri – și trist, și rău. Pentru că ea nu părea pregătită să continue, a vorbit el.
–Zău dacă nu mă amuză refuzul ăsta al dumneavoastră de a-mi afla „trecutul”, cum îi ziceți. Într-o vreme, mai precis până m-am pornit să scriu teancul de foi pe care le-am adunat în dosarul din mașină, nici nu vă puteți închipui cât mă… Cum să vă spun, mă neliniștea, mă contrazicea… mă înfuria, chiar! Acum mă amuză. Ceea ce nu înseamnă că aș fi de acord, dar e într-adevăr amuzant: eu n-am nimic de ascuns, dumneavoastră aveți tot dreptul să știți și totuși…
–Știi ce? Dacă ești atât de mândru de dosarul tău n-ai decât să-l publici! Probabil ai și cu ce te lăuda!
În loc să strige „Dar nu despre asta-i vorba!”, cum poate ar fi făcut dacă ar fi fost o masă în care să dea cu pumnul și nu s-ar fi aflat în pădure, și-a plimbat privirea din fir de iarbă în fir de iarbă până la primul copac, apoi din creangă în creangă până în vârf.
–M-ați înțeles greșit – a început complet liniștit.
–Te-am înțeles foarte bine – l-a întrerupt din nou Olga, ridicându-se într-un cot. Dar vreau să-l rupi, să-l arzi, să faci ce vrei cu dosarul acela numai să nu mă obligi pe mine să-l citesc! Un șir de întâmplări îngrozitor de triste, ce altceva poate fi? Da, da, triste! Frumoase, vesele, eroice, oricum, dar îngrozitor de triste pentru că sunt moarte, împietrite chiar în timp ce se întâmplau. Nimic nu mai poți schimba în ele, din clipa care le-a urmat și până în vecii vecilor…
–Așa – s-a grăbit Marțian să profite de oftatul care a încrâncenat-o – despre orice viață se poate spune că nu-i decât un drum fără întoarcere. Dar și în varianta asta fiecare din noi nu-i decât un călător cu drumu-n spate. Cum faci un pas, cum se mai înfășoară un metru…
–Și ce-i mai important? l-a întrebat Olga, somându-l cu arătătorul întins. Că pășești rău sau că se înfășoară?
–Vechea poveste cu oul și găina…
–Pe mine – și Olga se culcase din nou în iarbă – nu mă interesează ce duci în spate. Poți să duci și pietre de moară, numai să nu te împiedice la mers. Dar dacă vrei cumva să mergem împreună, te previn: pentru mine mai important e să pășesc… Drumul din față mă cheamă, mă trage, îmi promite… Cred că mai sunt încă în stare să alerg. Pentru mine trecutul nu-i decât o fabulă din care sper că am reușit să iau doar morala.
