Blog

Am început să adun materiale și să cer oferte pentru modernizarea fabricii de var de la Turda.

Aflasem deja că cei de la Brașov pregăteam o ofertă de transformare a două cuptoare verticale într-unul regenerativ, conectându-le în partea mediană.

Mie nu mi se părea o soluție viabilă, chiar dacă era mult mai ieftină decât achiziția sau construcția unui cuptor complet nou. Și în sprijinul acestei afirmații stătea experiența mea din timpul stagiaturii de la Fieni, când lucrasem aproape un an în atelierul de fabricare a varului.

Ei bine, la Fieni funcționau două cuptoare cu câte trei cuve verticale, conectate la mijloc. Unul dintre ele era livrat de elvețienii de la Maerz, iar celălalt era copia conformă românească. Oricât m-am străduit eu, și nu numai eu, și cu toată încăpățânarea atotștiutorului proaspăt ieșit de pe băncile scolii, unde proiectul meu de diplomă și lucrarea de cercetare fuseseră amândouă tocmai despre o asemenea fabrică de var, nu am reușit niciodată să obțin aceiași parametri de funcționare pentru cele două cuptoare, aparent identice. Întotdeauna cuptorul elvețian avea o producție mai mare și o calitate mai bună… Și nimeni nu înțelegea de ce!

Între timp tehnologia mai avansase un pic și erau suficiente două cuve în loc de trei pentru realizarea ciclului de fabricație.

Am contactat firmele producătoare de echipamente din baza mea de date și am reușit să obțin oferte atât pentru cuptor cât și pentru instalațiile de hidratare, însăcuire și paletizare. Apoi am asamblat totul într-o ofertă de proiectare coerentă și am așteptat cu încredere anunțul fabricii referitor la cererea de ofertă.

Când acesta a venit, în mod surprinzător, Radu mi-a interzis să particip!

Mi-a spus că zbaterile mele sunt lăudabile, dar nu mai avem nevoie de câteva contrăcțele de circa 300 de milioane pe an, atâta vreme cât încasam de la Uzinexport pentru fabricile din Pakistan aproape două milioane de dolari anual.

Și răspunsul lui nu mi-a picat deloc bine. Varul, împreună cu ipsosul și azbocimentul, care devenise între timp interzis, făceau parte din nișa mea tehnologică, erau diferențiatorii mei față de ceilalți colegi, care, deși mult mai buni ca mine în domeniul cimentului, aici erau în ceață.

Și nici nu voiam să renunț la visul meu de a face proiecte și în țară. Altfel de ce mă întorsesem în urmă cu trei ani? Din Franța lumea îmi era deschisă și, cel puțin teoretic, aș fi putut pleca oriunde. Și totuși venisem înapoi… Sfidasem faimosul dicton american, care îndemna tinerii să meargă spre vest și mă întorsesem în estul sălbatic și înapoiat! („Go West, young man! Go West!”)

Și atunci m-am hotărât să-mi fac o firmă și să trimit oferta în numele ei…

Dar până acolo mai aveam două probleme: alegerea numelui și găsirea unui avocat care să mi-o deschidă.

Numele îl voiam semnificativ pentru industria în care activam și atunci am alăturat inițialele celor trei materiale de construcție de fabricarea cărora mă ocupam, în limba engleză bineînțeles, cu semnul americănesc de „și” lângă cuvântul „tehnologii”. Ce a ieșit? C. L. & P. Technologies… (Cement, Lime & Plaster – ciment, var și ipsos) Un pic cam pretențios, dar asta a fost….

Iar un văr de-al Mihaelei, care-și făcuse firmă deja, m-a trimis la biroul uneei avocate de pe Dorobanți, care în două săptămâni mi-a înfiintat firma! Tocmai la timp pentru a depune oferta în deplină legalitate…

Din păcate, nu am câștigat proiectarea fabricii de var. A fost preferați brașovenii. Dar nici investiția nu s-a făcut… Nici măcar studiul de fezabilitate nu a mai fost comandat!

Mie însă mi-a rămas firma funcțională, chiar dacă părea pentru moment inutilă…