Întoarcerea lui Ionel
Abia întors la birou după conferința de la Tulcea, am fost întâmpinat cu o surpriză. Aveam un nou coleg. Nou, dar nu adunat de pe drumuri…
De fapt, Ionel făcuse parte din grupul care părăsise institutul o dată cu Radu, după ce acesta fusese dat la o parte de la conducere și înlocuit cu Harry. Acel grup era compus din Olga, soția lui Radu, Rodica Costea, Rica Teodorescu și Ionel David de la tehnologie, Imbăruș, plecat între timp pe alt drum după o ceartă cu celilalți, și Mimi Răsuceanu de la mecanică, împreună cu Biți Costache de la instalații. În acest grup doar Ionel făcea notă discordantă. Toți ceilalți erau cam de-o vârstă, în timp ce Ionel era mult mai tânăr, fiind parte din așa numita generație intermediară, destul de subțire numeric, cu vreo cinci ani mai mare decât generația mea.
La vreo șase luni după ce plecase, Ionel s-a întors cu coada între picioare la institut și s-a rugat de Dinu să-l primească înapoi. Iar Dinu, deși Harry s-a opus la început, l-a primit.
Lucrasem cu Radu și cu ceilalți mai mult de nouă luni înainte să mă angajez la ei, dar nu auzisem în tot acest timp nimic despre Ionel. Părea un subiect tabu. Nici măcar nu m-a întrebat cineva cum se descurca sau cum era privit după ce se întorsese.
De fapt nu avusese nicio problemă să se reintegreze la institut, pentru că era un tip foarte competent, iar de acest lucru cam ducea lipsă institutul pe partea de proiectare, mai ales după plecarea grupului către Tecon…
Iar acum, când Teconul se urcase pe niște cai mari, venise înapoi și, culmea, fusese primit cu brațele deschise, deși, atunci când s-a rugat de Dinu să-l reprimească la institut, își pusese cenușă-n cap și îi bârfise urât pe foștii săi parteneri.
Faptul că nu revenise imediat mă ducea cu gândul la două aspecte. Prima idee era că probabil întoarcerea sa la institut fusese orchestrată pentru a-i oferi lui Radu acces la arhivă, iar al doilea, ca justificare a întârzierii, că nu reușise încă să pună mâna pe toate documentele și proiectele necesare, fiind luat prin surprindere de semnarea rapidă a contractului din Pakistan.
Oricum, marea majoritate a inginerilor care lucrau acum pentru proiectul fabricii din Pakistan erau de la institut și de fapt nu făceau decât să-și adapteze vechile proiecte. Nu inventau nimic nou, doar părea că reinventează apa caldă.
Părea un secret al lui Polichinelle, pe care, încă și mai surprinzător, nimeni din conducerea institutului nu-l cunoștea…
A doua plecare a lui Ionel a fost o mare lovitură pentru Dinu, cel care-l apreciase, îl primise cu brațele deschise înapoi și îi acordase toată încrederea lui. Iar din bârfele care au ajuns la noi prin intermediul foștilor colegi cu care lucram, luase aparent o săpuneală zdravănă de la Harry, iar scaunul i s-a clătinat un pic. Însă nu prea aveau cu cine să-l înlocuiască…
Pentru mine, venirea lui Ionel ar fi trebuit să însemne apariția în birou a unui competitor mai experimentat. Însă eu eram mult mai interesat de finalizarea și dezvoltarea proiectelor proprii și de ceea ce aveam de învățat decât de competiția internă…
