Blog

Blog
Inventarea impresionismului

Comments (0) - Turism

Inventarea impresionismului

Deschisă în urmă cu 150 de ani, pe 15 aprilie, în fostul atelier al fotografului Nadar, situat pe Bulevard des Capucines 35 la Paris, prima expoziție impresionistă n-a rupt gura târgului. Refuzați sistematic la saloanele oficiale Cézanne, Degas, Pissarro, Renoir și Sisley, alături de Berthe Morisot, care totuși era, în general, acceptată la celălalt salon, au deschis prima lor expoziție independentă. Și după ce au vizitat expoziția doi critici de artă ai timpului au fost primii care au folosit în articolele lor termenul de impresionism, preluat din titlul tabloului lui Monet din 1872: „Impression, Soleil Levant” (Impresie, răsărit de soare). Cel de al doilea critic, pentru că primul folosise termenul în sens peiorativ, chiar îl explică: „Majoritatea artiștilor ne transmit sentimente, aceștia însă încearcă să ne transmită impresia acelor sentimente!”

Și pentru ca reconstituirea să fie completă, Musée d’Orsay ne-a propus și o expoziție imersivă cu ajutorul realității virtuale prin intermediul căreia am fost transportați în timp, pe 15 aprilie 1874, ora 20, și am participat la vernisajul acelei expoziții, pe tre- când „O seară cu impresioniștii”… I-am întâlnit pe piictorii care au înițiat această aventură, inclusiv pe Frédéric Bazille, mort în timpul războiului franco-prusac din 1870-1871, pe Manet, precursor al impresionismului și mult timp blamat pentru a sa Olympia și pe comerciantul care a făcut posibilă această expoziție.

Conduși de domnișoara Rose, model, care o căuta pe Berthe Morisot pentru a-i înapoia umbrela, îi ascultăm mai întâi pe pictori explicându-ne ce au vrut să exprime în anumite tablouri din expoziție. Berthe Morisot își exprimă emoția cu care a pictat capodopera sa „Leagănul”, în care personajele sunt sora sa Edna și fiica ei, exprimându-și regretul că sora sa a renuntat la pictură după ce s-a măritat și întrebându-se de ce o femeie nu poate fi, în același timp, soție și artistă… Degas ne explică preferința sa în a picta lucrurile simple și ne arată tabloul său „Călcătoreasa” (La Repasseuse). Apoi Cezanne ne explică greșelile făcute de Manet când a pictat Olympia și cum le-a corectat el în tabloul său „O Olympia modernă” (Une moderne Olympia).

Nu puteam rata o vizită la salonul oficial și nici să nu ne apuce ploaia pe malul Senei, dar în afara Parisului, acolo unde Monet și Renoir pictau unul lângă altul. Și, bineînțeles, că nu putea lipsi o referință la tabloul care a dat numele curentului artistic, chiar dacă pictorii înșiși par să fi fost ultimii care l-au adoptat. Așa că am fost și pe balconul camerei de hotel a lui Monet din portul Havre, acolo unde acesta picta „Impression, soleil levant”! (Ei bine, eu aici am o dilemă similară cu aceea pentru care Minulescu a rămas corijent la limba română după ce a comentat „Umbra lui Mircea la Cozia”… Știm cu toții că Le Havre e la capătul Europei continentale pe malul oceanului Atlantic, deci soarele ar trebui să se vadă peste apă doar la apus… Și atunci cum a pictat Monet impresia sa la răsăritul soarelui? Ei bine, uitându-mă atent pe hartă la configurația portului și a estuarului, este într-adevăr posibil!)

Îmi pare rău că nu pot împărtăși mai mult cu voi despre această experiență imersivă decât prin intermediului scurtului clip de prezentare pe care l-am găsit pe YouTube.

După expoziția virtuală am parcurs-o pe cea fizică, unde au fost adunate multe dintre cele 165 de picturi care au format expoziția inițială. Aici am revăzut Dansatoarea lui Renoir, Călcătoreasa lui Degas, Olympia modernă a lui Cezanne, Leagănul Berthei Morisot, alături de multe alte tablouri, inclusiv de Pissarro și Sisley.

Și, comparativ, ne-au fost arătate și câteva dintre tablourile acceptate la salonul oficial din 1874… Tablouri și pictori de care, în marea lor majoritate, n-a mai auzit nimeni de foarte multă vreme, în timp ce tablourile impresioniștilor, atunci când mai apar prin licitațiile și expozițiile de artă, bat mereu recorduri de preț și audiență.

Cum expoziția se apropia de sfârșit, mi-a fost la un moment teamă că n-au reușit să prezinte tocmai piesa principală, faimoasa impresie a lui Monet, care, de obicei, poate fi văzută la Muzeul Marmottan (numai eu am avut ghinionul, atunci când am vizitat ultima oară acest muzeu, să o ratez pentru că era în voiaj la Tokyo). Dar ghinionul nu a lovit de două ori aceeași persoană, și de data asta m-am putut bucura de această capodoperă a lui Monet, cu soarele ieșit de puțin timp din valuri, lansându-și razele roșiatice pe apă, și cu vapoarele ca niște umbre în ceața dimineții!

Ultima cameră a expoziției ne-a arătat ce-au mai facut impresioniștii după aceea, până pe la începutul secolului 20! Și pentru că prima mea afirmație, la începutul acestui articol, a fost că impresioniștii nu au rupt gura târgului cu această expoziție, ar fi cazul să mă și explic.

Expoziția a avut mai puțin de cinci mii de vizitatori fată de cele câteva sute de mii ale salonului oficial, și au vândut patru tablouri. De la salonul oficial statul francez a cumpărat 158 de tablouri. O investiție proastă aș zice, ținând cont că acum pe impresioniști îi cunoaște toată lumea, iar operele lor se vând la prețuri fabuloase, în timp ce, dintre cei care au expus dincolo nu mi-au sunat cunoscute decât numele lui Puvis de Chavannes și cel al lui Corot (aflat la ultimul său salon, pentru că a murit anul următor, cu un tablou foarte cuminte). Dar așa se scrie istoria… Iar ea se repetă pentru că nimeni nu o citește și nu învață nimic din ea…

De la expoziție am plecat foarte repede pentru că aveam o întâlnire foarte importantă în acea seară, cu un fost coleg pe care nu-l mai văzusem față-n față de aproape 32 de ani. Ați așa ceva? Mi s-a întâmplat la zece poate cincisprezece ani, dar 32 era chiar o premieră… Lucrasem împreună cu Pierre-Laurent timp de 12 luni în timpul stagiului meu din Franța în 91-92, am făcut câteva misiuni împreună, printre care cea de la Beaucaire, despre care tocmai am povestit în cadrul seriei „Ageamiilor în străinătate”, și cele două din România (la care nu am ajuns încă). De fapt la Târgu-Jiu, în noiembrie 92, fusese ultima oară când ne întâlnisem…

Punctul de întâlnire era statuia cu ceasuri din fața gării Saint-Lazare. Pierre-Laurent venea special la Paris pentru a ne întâlni, el locuind în vestul orașului, la Poissy. Surprinzător, după atâta vreme, ne-am recunoscut, am dat mâna și am mers și am petrecut două ore minunate cu „histoires des vieux combatants”, cum zic francezii. La despărțire ne-am promis că nu vom mai aștepta încă pe-atât pentru încă o întâlnire… Merci, Pierre-Laurent pour une merveilleuse rencontre après un gouffre de temps! A bientôt!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *