Blog

Și pentru a nu știu câta oară discuția se transformase într-o ceartă subțire, fără glasuri ridicate și replici dure. „Se luau în brațe”, cum recunoșteau chiar ei câteodată, au renunțat la obiceiul acesta abia mai târziu, după întoarcerea ei din Franța, poate că nu discutaseră între timp, ci pur și simplu își luaseră gândul sau se convinseseră că o femeie părăsită nu e neapărat o disperată la îndemâna oricui… Pentru că mai mulți au crezut asta – din păcate, nu-și face nicio glorie și nici nu poate fi un motiv de laudă.

                  Dar asta-i altă poveste!

                  În zilele și nopțile următoare condusese totuși, pentru prima oară în viața ei, o asemenea operație, care și pe constructorii cu experiență îi scoate din rutină: turnarea stâlpilor de susținere de la hala de electroliză. Iar într-una dintre nopțile acelea nemaipomenite se gândise – și nici azi, când singură se tachinează pentru ceea ce ea numește „perioada romanțioasă”, nu roșește ajungând aici – tocmai la Meșterul Manole!

                  Învățase balada ca orice elev silitor, atunci când i se ceruse la ora de literatură, dar dincolo de frumusețea versurilor care parcă se torceau singure, unul din altul, întâmplarea în sine i se păruse exagerată și neverosimilă. O citise din nou în facultate, când se apucase să studieze mitologia singură, ca să nu mai caute pe furiș prin dicționare și prefețe pentru fiecare nume și pentru fiecare aluzie savantă. Bineînțeles că erau metafore și tot atât de bine înțelesese extazul, admirația, respectul și nevoia care făcuseră ca în jurul fiecărui mit să se adune câte o bibliotecă. Dar ea nu se putuse împiedica să și le traducă și în planul vieții ei de fiecare zi și în momentele acelea, cu rușine reprimate, nu reușea să găsească niciun zid și nicio ambiție, niciun ideal, mă rog, care să merite viața unei femei oarecare, darămite viața femeii iubite!

                  Și iată că tot agitându-se pentru basculantele cu beton, care mereu întârziau, tot controlând să nu se fi întărit betonul deja turnat, tot tremurând pentru „priză” și pentru gândul că vreunul din stâlpi ar putea să nu reziste și va trebui turnat din nou – la Meșterul Manole se gândise. Nu avusese răgazul să recitească. De astă dată însă îl înțelesese, simțise ca el, se înfrățiseră – da, da, acesta era cuvântul: odată și odată avea să plece de acolo, dar în scheletul acela de beton armat, în stâlpii halei de electroliză vor rămâne îngropate pentru totdeauna grijile și emoțiile ei, lacrimile și bucuriile ei de-o clipă – rămânea ea întreagă, cea din zilele și nopțile acelea, cea care nu avea să mai fie niciodată. Astăzi știe mai bine decât atunci: chiar pe ea se zidise cu fiecare benă de beton turnată în cofraje, pe ea – cea de atunci, cu romantismele, naivitățile și încăpățânările ei, cu dorul reprimat, dar cu atât mai chinuitor, de București și de Victor, cu groaza ei de a ieși în târg, cu groaza că iar va bate la ușă proprietăreasa și n-o va putea opri până nu va goli tot sacul de întâmplări care n-o interesau… Poate că lucrând mai mulți ani pe șantiere sentimentul acesta s-ar fi estompat, așa cum rutina golește, pe nesimțite, interiorul gesturilor zilnice. Poate. Dar ea alesese odată pentru totdeauna chimia, ea întâmplător ținuse locul unui maistru reținut de miliție și îi fuseseră de ajuns stâlpii aceia de la hala de electroliză pentru a se simți legată sentimental – ceea ce la firea ei îngrozitor de romanțioasă pe vremea aceea însemna mai trainic ca orice – de cel dintâi lingou de metal: trebuia neapărat să se afle și ea în mulțimea care îl va privi cu lacrimi în ochi.

                  Scrisoarea prin care Victor o anunța că îi găsise și ei „ceva”, deocamdată nu voia să spună ce anume, în București, sosise exact a doua zi după ce trecuse în locul maistrului arestat, la turnarea stâlpilor de la hala de electroliză. Sau poate chiar în prima zi sosise, ea rămăsese și noaptea pe șantier, abia spre prânzul zilei următoare o observase Iordache clătinându-se pe picioare și o trimisese să doarmă. De fapt ce mai contează ziua, în orice caz sosise prea târziu! Sau, poate, doar într-un moment nepotrivit? Ușa camerei se împiedica de scoarțe ori de câte ori n-avea grijă să o ridice de clanță și pentru prima oară un plic cu antet ministerial – Victor refuza, probabil ostentativ, să-și cumpere o mapă de corespondență, deși dezicerea aceasta de sentimentalisme desuete apărea ca o biată încăpățânare și ca o zgârcenie de vreme ce-i scria cu o punctualitate de care nici ea nu-l crezuse în stare… pentru prima oară un plic ministerial, deci, strecurat ca de obicei pe sub ușă, avusese parte de un asemenea tratament: scos de sub scoarță cu vârful cizmei și ridicat fără nerăbdare, ba chiar cu un oftat de oboseală sâcâită, aruncat așa, nedesfăcut, în debandada de pe masă, lăsat să-i păzească somnul și până la urmă uitat în zăpăceala unei deșteptări îngrozitor de târzii. Ei bine, lui Victor nu îndrăznise vreodată să-i mărturisească, dar plicul acela așteptase să fie desfăcut încă două zile și noaptea dintre ele! Iar când citise totuși cele patru pagini pe care le adusese pentru ea de la București…

                  O, Doamne, vestea aceea sosise într-adevăr într-un moment nepotrivit!

                  Cel puțin într-un moment cu totul nepotrivit…

                  Propunerea o surprinsese într-atât, atât de neașteptată picase încât primul lucru care-i venise în minte după vidul inițial fusese tocmai rochia de voal vernil, aceea pe care n-o îmbrăcase decât odată. O trimisese la Roșiori cu ultimele bagaje de la cămin și până atunci neglijase s-o ceară, deși mereu regreta că n-o avea la ea. Și prima hotărâre pe care o luase atunci – prima, singura, deci și ultima în legătură cu scrisoarea aceea, pentru că în mintea ei hotărârea se lega direct de scrisoare – a fost să nici nu mai ceară rochia: cum ar fi arătat – vai, cum ar fi arătat! – „domnișoara ingineră” în rochie vernil, și vernil și de voal, înfoiată pe două jupoane apretate, în această capitală de raion cu profil agrar?! Se speriase doar încercând să se imagineze traversând centrul cu rochia aceea de voal vernil, iar rezultatul fusese că amintirea rochiei îi apăruse ea însăși nepotrivită, frivolă, cum și era. Dar un răspuns la propunerea lui Victor nici după aceea nu găsise. Pentru că despre rochia aceea de voal vernil și la adânci bătrâneți, când cine știe ce se va mai purta, n-avea decât să zică orice: că e așa, că e pe dincolo; dar niciodată, nimic nu va avea puterea să o dezlege de strălucirea, de bucuria nebună și în secret speriată a banchetului absolvenților, de noaptea aceea în care dansase prin iarbă și pe sub copaci, de lacul cu straniile nuanțe sinilii în lumina primilor zori, de vârtejurile în care doar brațele și umărul lui Victor îi oferiseră o oarecare certitudine… Iar când se trezise, confuză și neliniștită de ceea ce mai mult bănuia decât știa că i se întâmplase înainte de a adormi, ochii tot pe rochia vernil îi picaseră întâi: aruncată la întâmplare pe un binecunoscut costum albastru, pe speteaza singurului scaun din cameră, nu numai că nu-i stârnise vreo părere de rău, cum parcă s-ar fi așteptat ea, dar îi evocase senzații neînchipuit de vii și necunoscute, toată bucuria unei eliberări și împliniri, îi dăduse prilejul să se întindă și să se bucure de goliciunea trupului ei, ba chiar o răsucise spre bărbatul adormit de alături, într-un nebănuit și nerușinat elan de voluptate…

                  O noapte întreagă se luptase cu amintirea obsedantă a acelei rochii vaporoase, care-o chema – îndurerând-o pur și simplu fizic – spre Victor. Iar de Victor se legau într-un fel sau altul toate acele amănunte, senzații, frânturi confuze și de neformulat, care laolaltă închegau pentru ea marele oraș și o vârstă definitiv topită în el. Victor era, pentru ea, adevăratul nume al orașului.

                  Nu sperase una ca asta, pentru numele lui Dumnezeu, și totuși în noaptea aceea faptul că nu uitase nimic, absolut nimic, ajunsese în mintea ei înconjurat de nimbul unei adevărate descoperiri. Și poate că înseși prejudecățile, care în trecut îi blocaseră amintirile, nu-s decât cicatricile rănilor de atunci, dureroase încă. Din fericire, camera mobilată în care locuia pe vremea aceea se afla pe o paralelă rezonabilă, de-a lungul căreia nopțile să măsurau doar în ore. Iar în zori trebuise să-și alunge somnul, care tocmai atunci se îndurase să-i dea târcoale, trebuise să alerge la hala de electroliză, să se arunce din nou în agitația ultimelor zile… Asistase și la un accident în ziua aceea, următoarea și-o petrecuse când în fața comisiei de anchetă, când cot la cot cu ea, în a treia nu mai ține minte ce s-a întâmplat, dar ceva tot a fost, în a patra primise vestea că se afla pe lista aprobată definitiv pentru un an de specializare în Franța… Nu-i trebuise deci niciun efort pentru a amâna răspunsul la propunerea lui Victor, un răspuns pe care nici până în ziua de azi nu-l așternuse pe hârtie.

                  E foarte probabil ca Victor să fi luat drept răspuns vestea plecării în Franța, așternută cu entuziasm și lux de amănunte pe cele două pagini ale următoarei scrisori. O scrisoare grăbită, întârziată și, de parcă atât n-ar fi fost de ajuns, ocupând doar două din cele patru pagini obligatorii sub jurământ cu degetul îndoit:

–Să se facă așa cine scrie chiar și un rând mai puțin și sare, fără caz de forță majoră, vreo zi?

                  O, Doamne, foarte probabil?

                  E absolut sigur că Victor luase vestea plecării în Franța drept un răspuns – și încă drept un anume răspuns, un refuz subînțeles. Mai întâi, pentru că n-o crezuse și pusese în mișcare un întreg sistem de relații ca s-o verifice. Apoi, pentru că își reînoise propunerea mult mai pe larg, cu lux de amănunte chiar, dar cu aerul că atunci o făcea pentru prima oară. În fine, îl cunoștea îndeajuns pentru a-și da seama că nici întârzierea, nici stilul neglijent, nici măcar faptul că ocupase doar două din cele patru pagini, devenite obligatorii la insistența ei, nu erau adevăratele motive ale reproșurilor lui – pentru prima oară directe și fără menajamente. Până atunci nu numai în scrisori, dar și cât fuseseră zi de zi împreună, avusese grijă să arate – chiar cu riscul de a o jigni și înfuria – o detașare sceptică, ironică, prudentă, ca unul care se mulțumește că este tolerat și eventual agreat, fără să-și facă iluzii și fără să spere cine știe ce.

–Lasă, am citit și eu romane din – ofta și dădea ochii peste cap – „acelea”… Pe hârtie e simplu: dragostea nu numai că există, dar durează, rezistă la orice încercări, iartă și învinge, e chiar în stare să țină și atunci când nu mai are cine sau pentru cine s-o simtă. Dar arta e oglinda realității, e de ajuns să știi puțină fizică și te liniștești: de-adevăratelea lucrurile trebuie să stea exact invers.

                  Sau:

–Și când stai cu picioarele pe pământ mai cazi în câte-o groapă, d-apoi când o iei razna prin văzduh, doar-doar oi ajunge în al nouălea cer! Uite, eu prefer să îmi umplu buzunarele cu pietre…

Și dintr-o dată renunțase la detașarea aceasta ostentativă, la lozinca pe care și-o pusese chiar deasupra patului – „Când ți-e bine, e foarte bine să nu vrei mai mult” – și ajunsese să se angajeze față de ea până acolo încât să-i reproșeze nerespectarea unei convenții pe care abia o acceptase, râzând și târguindu-se să mai dezdoaie arătătorul:

–Chiar așa să se facă? Nu-i o poziție cam incomodă? Gândește-te că nici n-ai să mă poți strânge în brațe!