Blog

Blog
Brâncuși, Paris 2024

Comments (0) - Turism

Brâncuși, Paris 2024

Am ajuns la Paris de dimineață, iar din Gara de Est până la hotel au făcut câteva minute pe jos. Mi-am luat camera în primire și când am deschis geamul mi-am amintit de vechiul șlagăr al anilor 60, „Glasul roților de tren”, pentru că fereastra mea se afla chiar deasupra limilor…

Am coborât și m-am întors pe jos la gară pentru a lua metroul. Deși era o stație de metrou chiar lângă hotel, linia respectivă era închisă pentru lucrări exact pe durata sejurului meu acolo. Dar câțiva pași în plus n-au omorât încă pe nimeni, iar mersul pe jos face piciorul frumos… De la gară, după ce mi-am luat bilete, am luat metroul 4 până la stația Etienne Marcel și de acolo am mers din nou pe jos către Centrul Pompidou.

Pe drum am străbătut dintr-un cap în altul faimoasa stradă Saint-Denis, care a fost multă vreme centrul prostitutrei pariziene. Dincolo de schimbarile naturale aduse de dezvoltarea serviciilor pe internet și a unor legi mult mai restrictive, eforturile primariei de remodelare a zonei au dat rezultate. Mai rămân doar câteva sex shopuri ca o mărturie a vechii activități dominante, iar un hotel de 4 stele de pe stradă poartă numele de Love Hotel, în rest strada s-a umplut de baruri, restaurante și magazine de firmă și este mult mai circulată decât în anii 90 când am trecut prima oară pe-acolo.

Am ajuns în zona Muzeului de artă modernă, am văzut Atelierul lui Brâncuși înconjurat de garduri de șantier și pentru că era încă devreme, iar copiii mei întârziau (fusese au incident de securitate pe aeroportul din Luxemburg și în loc să ajungă la Paris la 9 au ajuns la 13), m-am uitat după un restaurant unde să pierd timpul pe rue Rambutteau. Și chiar am reușit să dau de unul care nu era nici scump și nici o capcană clasică pentru turiști. Am luat meniul zilei, la 14,90 €, cu două feluri, cel principal și desert, care, împreună cu o bere și o cafea m-a dus la o notă de plată totală de 27 €.

De aici m-am întors spre intrarea în Centrul Pompidou, m-am întâlnit cu copiii și am intrat la expoziție. Deschisă sub titlul „Brâncuși, l’art ne fait que commencer” (Brâncuși, arta abia începe) este prima retrospectivă în Franța dedicată părintelui sculpturii moderne după 1995.

Opera artistului uimește și azi prin modernitatea sa, deși el a plecat dintre noi de peste o jumătate de secol. Reunind aproape 200 de sculpturi, din coecția permanentă a muzeului, dar și din împrumuturi de la alte muzee ale lumii, expoziția a devenit rapid un loc de neocolit în această primăvară pariziană. Mai ales că, după 1 iulie, va trebui să așteptăm cel puțin cinci ani până la redeschiderea Centrului Pompidou după lucrările de reparații și modernizare.

Este o derulare în ordine cronologică, însoțită de desene și filme de epocă în care îl vedem pe maestru la lucru ori în timp ce-și întreține prietenii, a câutării formei perfecte, reduse până la esență, încercată cu diverse materiale.

Piesa centrală este atelierul artistului, pe care acesta îl considera o operă de artă în sine. Din păcate nici reconstituirea inspirată a lui Renzo Piano a atelierului nu va mai fi disponibilă…

Operele sale, grupate cronologic și în funcție de forme, urmează un traseu în curbă. Începem cu torsurile, care rezumă corpul uman la tri cilindri.

De fapt, arta sa este o lungă căutare a formei și materialului perfect. Fie că este vorba de Coloana Infinitului, lungă suprapunere de elemente rombice, artistul lucrează în serii. Pleacă de la o formă simplă pe care o rafinează în diferite materiale, cu diferite dimensiuni.

Somnul este o față tridimensională, care devine Muza adormită. Iar Capul de copil elevine nou-născutul. Totul într-o progresie spre căutarea unei forme din ce în ce mai pure.

Chiar dacă portretele sculptate poartă numele unor prietene, cum ar fi scriitoarea engleză Nancy Cunard sau pictorița maghiară Margit Pogany (al cărei autoportret îl găsiți în expoziție pentru a-l compara cu sculpturile!), acestea rămân aproape anonime datorită trăsăturilor comune. Pot fi recunoscute o șuviță de păr, ochii migdalați ori nasul în vânt. Și fiecare cap este asezat pe un ansamblu de socluri suprapuse care aduc uneori cu niște baze în formă de cruce ori cu elementele coloanei infinitului.

Admirând în trecere Cumințenia pământului, pe care n-am reușit să o cumpărăm în cadrul subscripției organizate de guvernul Cioloș, așezată strategic lângă o sculptură a lui Gaugain, ajungem la Prințesa X, care a creat scandal la mijlocul anilor 20 datorită asemănării cu un falus erect.

Urmează esența zborului, distilată de maestru timp de 30 de ani în 27 de variante din ipsos, marmură și bronz. O parte a acestora parcă plutesc deasupra orașului lăsând să se vadă în spatele lor ultima mare catedrală a Rarisului, Bazilica Sacré-Coeur. Istoria începe cu Măiastra, cu corp bombat, gât alungit și trăsături încă realiste, dar șlefuită în timp până când a păstrat doar o linie verticală ridicată spre cer, ca reprezentare a visului omului de a zbura, dar și de a se ridica la ceruri.

Cocoșul, și el lucrat de artist în mai multe dimensiuni și materiale timp de peste un deceniu, transcrie mișcarea și silueta volatilă. Baza dreaptă și forma alungită amintesc de înfoierea păsării, în timp ce tăietura în dinți de ferăstrău îi evocă creasta și cântecul sacadat cu care ne trezește dimineața.

Mi-a mai plăcut echilibrul focilor puse față în față și forma fluidă a peștilor. Apoi am descoperit crocodilul, o formă care pare pur și simplu o creație ciudată a naturii, pur și simplu un buștean neșlefuit…

Și cum am talentul de a-mi face peste tot prieteni, vă voi mai spune o poveste aflată de la unul dintre supraveghetori. Cu câteva zile înainte de deschidere, doamna Ariane Coulondre, cea care a montat expozitia, a primit un pachet însoțit de o scrisoare anonimă. Pachetul conținea un tirbușon, în mod evident realizat de Brâncuși, iar în scrisoare autoarea își cerea scuze că a întârziat atât de mult cu restituirea obiectului, păstrat de bunicul ei, fost prieten de pahar cu artistul. N-a mai fost timp să introducă și tirbușonul în exproițe, dar poate că l-or fi folosit să deschidă sticlele de Jidvei degustate la vernisaj.

Pe canalul meu de YouTube am postat trei clipuri cu Centrul Pompidou și expoziția.

Am mers și noi pe terasa de la ultimul etaj să bem un pahar de vin, dar din păcate nu aveau și vinul oficial al expoziției. Ce am remarcat însă la restaurantul Centrului Pompidou a fost a modernitatea personalului (doar vorbim de restaurantul muzeului de artă modernă din Paris!), unde băieții nu pareau a fi tocmai băieți, iar fetele nici ele nu erau chiar fete, ci păreau mai mult niște opere de artă ale unor chirurgi esteticieni…

Am mai rezistat, după ce ne-am relaxat pe terasă, să mai dăm o tură scurtă prin colecțiile permanente ale muzeului, iar primul tablou care ne-a întâmpinat a fost celebra „Bluză românească” a lui Matisse.

Cu ce am mai rămas după această scurtă vizită? Cu câteva tablouri de Matisse, de Kandinsky, de Chagall, printre care și „Les mariés de Tour Eiffel” pe care l-ați putut admira și în filmul Notting Hill cu Julia Roberts și Hugh Grant, și unul al lui Picasso, care i-a plăcut foarte mult Irinei. În orice caz, aici arta modernă mi s-a părut mai ușor de înțeles pentru profani decât ceea ce am văzut la Guggenheim Bilbao…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *