Blog

Blog
Cum vorbeam acasă de la Paris

Cum vorbeam acasă de la Paris

Fiind cu câțiva ani înainte de epoca internetului și a emailului, principalele mijloace de comunicare erau scrisorile și telefoanele. Scriam destule scrisori și primeam și răspunsuri cu vești de acasă. Dar mai vorbeam destul de mult și la telefon. Și era destul de scump: cinci franci minutul, adică aproape un dolar.

La mine mai era o complicație pentru că nu aveam telefon acasă. Și atunci, când încercam să vorbesc după amiaza sau seara cu Mihaela, sunam la vecina noastră doamna Bădiu, care avea peste 90 de ani, era pe jumătate surdă și foarte vorbăreață în același timp.

O conversație cu ea decurgea cam așa:

–Săru’ mâna, doamna Bădiu! Sunt Bogdan Buzdugan! Vă rog să o chemați pe Mihaela la telefon ca să vorbesc cu ea! (Totul pe un ton ridicat, aproape strigat.)

–Aaa… Sunteți domnul inginer?! Sunați chiar de la Paris?

–Da, doamna Bădiu! Sun de la Paris!

–Cum e vremea la Paris?

–Astăzi este frumos și nu e foarte frig!

Doamna Badiu, care fusese funcționară la minister pe vremuri, ținea să facă puțină conversație, ca orice om bine crescut… Eu însă mă grăbeam pentru că toată această conversație era pe banii mei sau aproape.

–Vă rog să o chemați la telefon pe Mihaela!

–Vreți să vorbiți cu doamna Mihaela, nu-i așa?

–Da, doamna Bădiu!

–Mă duc imediat să o chem.

Până aici se scurseseră deja 5 minute… Deci 5 dolari!

Uneori, după câteva minute de așteptare venea Mihaela și vorbeam un pic, dar alteori o auzeam tot pe doamna Bădiu spunând că a bătut cu pumnii și picioarele în ușă, dar nu i-a răspuns nimeni și crede că doamna Mihaela nu e acasă.

O altă modalitate era să sun de la servici, dimineața, la institut în România. În cazul ăsta nu mă mai interesa prea mult cheltuiala pentru că era pe banii firmei. Sunam la centrala institutului și apoi ceream interiorul departamentului nostru. De obicei îmi răspundea câte o colegă care era mai aproape de telefon, aproape niciodată aceeași și fiecare dorind amănunte despre Paris. Abia după ce le satisfăceam setea de cunoaștere reușeam să vorbesc cu Mihaela. Însă după vreo lună, au fost niște ploi torențiale la București și cablurile telefonice au fost afectate, iar Institutul a rămas aproape un an întreg cu o singură linie telefonică directă, la secretariatul directorului general. Pentru că mă înțelegeam bine cu Harieta, secretara directorului, o sunam și dacă era posibil o chema pe Mihaela la secretariat și reușeam să vorbim.

Mai simplu era în weekend, când Mihaela se ducea în vizită la mătușa ei, la tanti Zizi. Acolo puteam să vorbim liniștiți, dar nu se ducea oricum în fiecare weekend.

Când am plecat în Franța eram căsătoriți de 5 ani și în toată această perioadă lucrasem împreună, mai întâi la Fieni, apoi la institut, și nu fusesem despărțiți în toată această perioadă decât atunci când unul dintre noi pleca în delegație, iar asta nu dura de mai mai mult de câteva zile, maxim o săptămână.

De fapt o singură dată am fost despărțiți două săptămâni, înainte de plecarea mea în Franța, atunci când am făcut convocarea pentru pregătirea și susținerea examenului de ofițer în rezervă. Iar asta s-a întâmplat chiar la o săptămână după ce ne-am căsătorit. Când m-am întors atunci acasă, eram căsătoriți de trei săptămâni, dar două dintre ele eu fusesem în armată…

Sigur, mai vorbeam și cu mama, cu bunica dinspre partea tatălui, cu alte rude. Dar conversațiile astea erau normale, toți aveau telefon acasă, sunam, răspundeau și vorbeam. Nu era nimic la fel de palpitant ca atunci când încercam să dau de Mihaela acasă!

La vreo trei sau patru ani după ce mă întorsesem din Franța continuam să sun la doamna Bădiu când nu eram acasă și voiam să vorbesc cu Mihaela. Și atunci s-a întâmplat cea mai nostimă întâmplare. Am sunat, m-am prezentat ca de obicei, doamna Bădiu s-a dus să o cheme pe Mihaela la telefon, iar aceasta când a venit mi-a spus:

–Aaa… Tu erai? Mi-a spus doamna Bădiu că îl caută cineva pe domnul inginer, dar a fost atât de nepoliticos încât nu s-a prezentat…

Știți cum se spune, „surdul nu aude, dar le potrivește”! Dumnezeu s-o odihnească pe doamna Bădiu!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *