Blog

Blog
Și am ajuns în Luxemburg

Comments (0) - Turism

Și am ajuns în Luxemburg

… după o călătorie de trei zile.

Prima zi a fost prin țară. Din București nu am reușit să ies înainte de unu și jumătate, iar autostrada de Pitești a fost foarte aglomerată. Deși aveam viteza fixată la 140, am mers foarte puțin pe acest palier. Mulți depășesc canioanele cu doar 100 la oră și fac în urma lor o coloană destul de lungă. Sunt și mulți alții care, deși ai 140 la oră, trec pe lângă tine de parcă ai sta pe loc…

După ce am trecut de Pitești, pe DN7, atât până la Vâlcea, cât și după aceea, pe Valea Oltului, s-a circulat relativ bine, în coloană, așa cum m-am obișnuit deja, la viteza camioanelor, cu foarte puține oportunități de depășire de care să poți profita. Până la Sibiu am făcut două opriri. Prima a fost la Dedulești, să mâncăm niște mici, iar a doua la Vâlcea la o benzinărie Rompetrol pentru a bea o cafea.

Ce a fost diferit de data asta, față de alte drumuri făcute recent pe această rută, a fost faptul că Waze ne-a dus prin stațiuni, prin Călimănești și Căciulata. Nu mai fusesem de mult pe-aici și am remarcat că unele hoteluri și pensiuni au fost renovate și că totul arăta mult mai bine decât în urmă cu câțiva ani, când mai trecusem eu pe acolo.

La Boița ne-am suit din nou pe autostradă. Și era mult mai puțin aglomerată decât prima portiune, cea de la București la Pitești. Aici am putut menține viteza de croazieră aproape permanent. Am trecut ușor, mergând în coloană, și de faimoasa porțiune unde compania de drumuri nu e în stare de ani de zile să facă niște ecoducturi pentru urși, așa cum voi vedea destule în zilele următoare prin Ungaria, Austria și Germania. Am mai făcut o singură oprire înainte de Arad, la o benzinărie Rompetrol cu design nou, unde am mâncat o ciorbă de văcuță și niște piept de pui cu cartofi prăjiți. Ciorbele le recomand, dar restul mâncării nu.

Am dormit la Arad la pensiunea XO Residence, unde se ajunge în 5 minute după ieșirea de pe autostradă, iar străzile respective nu sunt niciodată aglomerate. Este un loc pe care îl recomand pentru o noapte de odihnă. E liniște și e curat, iar camerele sunt confortabile.

Dimineață am plecat fară să mai luăm micul dejun. Am băut o cafea la ultimul Rompetrol de pe autostradă înainte de frontieră, unde am făcut și plinul. Waze a vrut să ne scoată de pe autostradă, pentru a evita aglomerația la ultima ieșire, pe unde ies și tirurile pentru a intra în parcare și apoi pentru a-și urma calea spre ramă. Din păcate ieșirea era blocată de tiruri și ne-am înfipt într-o coadă de 260 m la vamă. Nu părea o coadă prea mare, mai ales că vedeam frontiera, dar timp de o oră nu s-a mișcat nicio masină. Probabil că ori polițiștii noștri de frontieră, dar mai curând ungurii, nu au avut chef de muncă. După aceea într-un sfert de oră am trecut.

Eu nu înțeleg de ce această atitudine este permanentizată la punctul de frontieră Nădlac II și noul „prieten” al lui Orban, prim ministrul nostru Ciolanu, nu este mai vocal și nu rezolvă problema, dacă tot nu au reușit să convingă niște cretini de politruci austrieci și olandezi să ne accepte în Schengen.

Traversarea Ungariei și Austriei am făcut-o rapid, cu o singură oprire în Austria, în zona Sankt Polten, pentru a alimenta și a mânca ceva. Austriecii au construit un nou tip de spațiu de relaxare pe autostrăzi unde grupează mai multe restaurante și câte o cafenea. Drumul prin Austria și Germania e pitoresc chiar și pe autostradă. Urcușurile și coborâșurile șoselei permițând de multe ori o vedere extinsă a peisajului și a așezărilor din apropierea autostrăzii cu toate panourile de pe margine pentru a opri zgomotul autostrăzii, care i-ar putea deranja pe locuitorii din zonele limitrofe, prezente mai ales în Austria. Atât la intrarea în Austria, cât și la cea în Germania, erau câte o pereche de militari, înarmați până-n dinți care supravegheau traficul, dar nu am observat să oprească pe cineva.

Ne-am oprit și ne-am cazat în Germania pe la șase după-amiază, în zona Regen. Iar seara am luat cina și am băut niște bere la restaurantul fabricii Falter, berarii locului.

După două zile de stat pe scaun și mers cu mașina am luat-o pe jos pe cei aproape trei kilometri până la berărie. Erau însă la vale cu o diferență de nivel de vreo patru-cinci sute de metri, așa că afost ușor. La întoarcere ar fi fost mai greu să urcăm dealul cu berea în nas și burțile pline, dar am avut noroc că ne-a adus prietenul nostru mașina înapoi la hotel…

Cea mai importantă parte a ultimei etape a constituit-o traversarea Germaniei. Odată ce ne-am urcat din nou pe autostradă nu am mai coborât decât aproape de destinație, la Saint-Nicholas-en-Foret (Sfântul Nicolae din pădure), unde aveam de lăsat niște bagaje.

Apoi ne-am urcat din nou pe autostradă, însă abia după ce am trecut pe la un centru comercial din Franța, la Thionville, pentru a face niște cumpărături și a mânca de seară. De aici, traseul a fost de jumătate de oră până la hotelul de lângă aeroportul din Luxemburg, unde am ajuns pe la sapte seara, iar la 11 noaptea i-am predat mașina beneficiarei. Mai am o singură observație de făcut referitor la traversarea Germaniei. Nici nemții nu mai sunt ce-au fost. Și ei au o groază de șoferi de duminică, care depășesc camioanele cu viteza melcului și crează coloane de câțiva kilometri în spatele lor. Ori alții pe care-i uită Dumnezeu pe banda din stânga, cu viteză mai mică decât a celorlalți și care nu se dau la o parte decât după ce semnalizezi stânga insistent timp de mai mulți kilometri. Și de asemenea, sunt multe locuri în care autostrada se îngustează datorită lucrărilor de reabilitare sau de extindere, unde se circulă cu viteză redusă și se crează uneori blocaje.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *