Montmartre
Eram deja de trei săptămâni la Paris și încă nu urcasem pe mitica colină din Montmartre. Duminică, a doua zi după ce m-am instalat în noul apartament am făcut acest lucru. Am mers cu metroul până la Abbesses și de acolo pe jos. Când am ajuns sub Basilica Sacré-Coeur am luat telecabina pentru a urca la următorul nivel.
Am intrat în biserică și am admirat construcția monumentală a ultimei catedrale construită în Franța și poate în Europa, cu excepțția catedralei noastre. Dar și Sacré-Coeur a fost tot un fel de catedrală a mântuirii neamului pentru francezi, construită din fonduri publice și dintr-o mare subscripție publică (un fel de „un leu pentru ateneu”, transformat la ei în „une pierre pour la basilique” – o piatră pentru bazilică), menită să spele păcatele morale, care au dus la pierderea războiul cu prusacii în 1871 și umilința de a-l vedea pe primul kaiser (împărat) al Germaniei încoronat la Versailles…
Începută în 1875, a fost terminată în 1914, dar primul război mondial i-a amânat sfințirea până în 1919. Fie de pe promenada din fața bisericii ori din turn ni se oferă una dintre cele mai frumoase panorame ale Parisului. Mai sunt trei puncte de unde mai puteți obține asemenea imagini: din Tour Eiffel, de pe turnul Montparnasse sau de pe marele Arc de la Défense. Să fac acum o enumerare a monumentelor vizibile ar însemna să contabilizez practic toate monumentele nu pic mai înalte din Paris. Vă las pe voi să le recunoașteți când veți merge acolo…
De la biserică am coborât un pic spre Place de Tertre, un loc care doar noaptea se mai liniștește și nu mustește de lume. Și sunt două lucruri de văzut aici: pictorii care te îndeamnă să-ți faci portretul și restaurantele, care, ca și cele din Cartierul Latin, rămân niște capcane pentru turiști în care, din când în când, merită să cheltui niște bani pentru a te impregna cu atmosfera din jur.
Și la doi pași de Place de Tertre, după ce cobori câteva trepte, găsești casa lui Salvador Dali de la Paris, transformată în muzeu. Nu am vizitat-o de această dată, ci doar am bifat-o pe lista mentală, deja foarte lungă cu muzeele pe care doream să le văd.
Am început apoi să cobor pe străzile pitorești ale cartierului, unele dintre ele pietonale, în trepte, zărind din loc în la câte o casă mai deosebită, un bistrou, o cafenea cu iz vechi, de pe vremea lui Renoir sau a lui Toulouse-Lautrec. Și pentru că tot a venit vorba de pictori, tot coborând am văzut vitrina unui atelier de pictură ori a unei săli de expoziție în care toate picturile, reprezentând diferite subiecte, personaje sau chiar peisaje, erau realizate din sâni și funduri de femeie într-o tehnică absolut surprinzătoare. Am mai căutat de multe ori acel loc, fizic și pe internet, dar nu am mai reușit să-l găsesc niciodată.
Până la urmă am reușit să cobor într-un loc familiar, în Place Pigalle. A fost norocul începătorului, pentru că de multe ori mi s-a întâmplat, după aceea, coborând la întâmplare colina Montmartre, cu intenția de a ajunge între Barbès și Place Pigalle, să mă rătăcesc și să-mi gasesc cu greutate drumul către o stație de metrou. Nu am regretat însă vreodată, pentru că la Paris chiar și când te rătăcești descoperi locuri minunate!
Povești anterioare din această serie:
