Blog

Sâmbătă era ziua cea mare: aveam să vedem Parisul, pentru prima oară!

La opt și jumătate eram gata, mâncați și cu valizele la ușa hotelului! Iar după un sfert de oră eram deja pe drumul spre Paris. Eram un pic cam înghesuiți pentru că venea și Horia cu noi, iar în Franța nu se stă în față în taxi. (Pe noi doar pandemia ne-a convins că așa se călătorește cu taxiul…)

Am admirat din nou fabrica de ciment de la Guerville, care părea să nu funcționeze pentru că nu ieșea niciun pic de praf pe coș, iar pentru noi, pe vremea aceea, dacă nu eram suficient de aproape ca să vedem cuptorul învârtindu-se, era principalul indicator al funcționării unei asemenea uzine.

Am ajuns destul de repede, pentru că sâmbăta, în general, e aglomerație la ieșirea din Paris, nu la intrare. Am lăsat valizele la hotel, Hotel Atlantic, care se afla chiar peste drum de Gara Saint-Lazare, cumva în spatele ei pe Rue de Londres. De acolo, luni dimineață, aveam să luăm trenul spre Mantes-la-Jolie pentru a merge la birou.

Viorel a rămas la hotel, dar eu am plecat cu Horia, care promisese că-mi arată Parisul. Și s-a ținut de cuvânt… în felul lui…

Am cumparat mai întâi abonamentul pe o lună, pentru zonele 1-6, valabil pe toate mijloacele de transport în comun. Regiunea pariziană era împărțită în opt zone concentrice, primele două fiind chiar orașul Paris. Bonul l-am păstrat, pentru că îmi spuseseră că trebuia să-l depun la contabilitate împreună cu o „declaration sur l’honneur” (pe românește „declarație pe proprie răspundere”) pentru a mi se plăti, conform legii, lunar, jumătate din costul transportului până la birou.

Primul lucru pe care l-am învățat a fost să mă orientez în metrou și să-mi aleg traseul schimbând cel mult o singură dată linia. De la recepția hotelului luasem un pliant al Galeriilor Lafayette, care pe o parte avea o hartă a Parisului și pe cealaltă harta metroului. (Probabil că mulți dintre voi, care ați fost la Paris înainte de epoca telefoanelor inteligente ați folosit asemenea hărți!)

Am luat metroul 3, chiar de la gară în direcția Gallieni și l-am schimbat la Réamur-Sébastopol cu linia 4, în direcția Porte de Clignancourt. Stațiile și trenurile de metrou mi s-au părut învechite, mici și meschine, comparativ cu cele din București, însă erau totuși 13 linii, plus expresurile regionale (RER). Iar distanța dintre stații era mult mai mică decât la noi. Am coborât la capătul liniei și am mers în ultimul loc pe care mi l-aș fi dorit ca un prim contact cu Parisul… Marché aux Puces (Târgul de Purici). Cu toții avem visele noastre, imaginile ideale, despre marile orașe ale lumii, create de ceea ce am citit ori de filmele pe care le-am văzut, și fiecare oraș are zonele lui frumoase și altele care nu sunt chiar așa. Imaginați-vă un străin al cărui prim contact cu capitala noastră ar fi în Ferentariul profund… Cam așa m-am simțit și eu când am intrat în acest târg de vechituri, unde aglomerația era teribilă și unde minoritarii noștri romi erau înlocuiți cu negri și magrebieni. Se juca și alba-neagra, joc care la noi apăruse în ultimi ani ai comunismului și explodase peste tot după revoluție. Abia am așteptat să plec din acea îmbulzeală nebună. Mi-am cumpărat totuși două cărți de ocazie, din seria San-Antonio. În anumite locuri erau și lucruri de calitate, probabil adevărate antichități, dar era îngrozitor de greu să le găsești, scormonind prin toată grămada aia imensă de rahat, și mai ales să reușești să identifici ceva în îmbulzeala aceea nebună în care, de îndată ce te opreai, erai busculat, împins și călcat pe bombeu. Am plecat din nou cu metroul, în sens invers, pentru că eram la capăt de linie, și am coborât doar după patru stații la Barbès-Rochechouart, un alt loc care va deveni unul dintre „preferatele” mele. Acolo, la poalele colinei Montmartre, se afla faimosul magazin Tati (les plus bas prix – cele mai mici prețuri), unde, dacă aveai răbdare să cauți și să fii busculat, mai aveai ceva șanse să găsești și lucruri interesante. Dar ca să răzbați de la metrou până la magazin trebuia să străbați o mulțime pestriță: unii care vindeau diferite chestii direct din sacoșe, alții care împărțeau cărți de vizită ale unor guru sau vraci africani ori vindecători minune, alții care cerșeau de-a dreptul… Mai departe, după Tati, de-a lungul liniei 2 de metrou, care aici era suspendată, se aflau un șir de magazine cu prețuri reduse, de haine, de încălțăminte, de electronice, de orice… N-am rămas prea mult în zonă și nici nu am înteles de fapt de ce am coborât, pentru că puteam pur și simplu să schimbăm metroul fără să ieșim.

Am plecat de acolo cu linia 2 în direcția Porte Dauphine, iar când am ieșit la Etoile am ajuns, în sfârșit, într-o parte a Parisului care mi-a plăcut și pe care chiar îmi doream s-o văd, la arcul de triumf, cel mare, din capătul Champs-Elisées.

Aici însă, ucenicia mea în descoperirea Parisului s-a încheiat. Horia avea treabă. Trebuia să vadă niște apartamente. Așa că el a luat-o pe Victor Hugo, iar eu am început prima mea plimbare în Paris, coborând pe Câmpiile Elizee. De aici am zărit pentru prima oară și Tour Eiffel. Nu luasem cu mine aparatul de fotografiat așa că nu am putut să imortalizez prima mea imagine cu zona cea mai cunoscută a Parisului. Era însă, atunci când traversam neatent o străduță, să mă calce primul Ferrari pe care l-am văzut vreodată de aproape. Și era galben, nu roșu. Mult mai târziu, un prieten mi-a spus că aceasta ar fi fost de fapt culoarea originală a mărcii, înainte de roșul pe care-l știm cu toții…

Mă hotărâsem să merg la hotel pe jos, orientându-mă cu ajutorul hărții. Nici nu părea foarte departe… Iar totul era complet nou pentru mine. Magazinele, cafenelele, forfota aceea continuă, dar nu așa de deranjantă ca-n târgul de purici…

Am coborât pe Champs-Elisées, am admirat afișele de la Lido, am intrat un pic în magazinul de muzică Virgin Megastore (nici nu cunoșteam pe vremea aia marca), am căscat un pic ochii la cele două palate de pe dreapta, cel mare și cel mic, construite odată cu turnul pentru expoziția universală de la Paris din 1889. Eram uimit de acea îmbulzeală elegantă, complet diferită de cea dinainte din târgul de purici, cu chelnerii care se strecurau prin mulțime pentru a ajunge la terasele de pe marginea șoselei reușind printr-o echilibristică atent calculată să nu verse nimic de pe tăvile supraîncărcate.

Am anjuns apoi la capăt, în Place de la Concorde, dar nu am continuat înainte spre Jardin des Tuileries. Am admirat o clipă, din centrul pieței, de lângă obeliscul de la Luxor, cele două temple grecești care străjuiesc piața, cu Assemblée Nationale, de cealaltă parte a Senei, și am cotit-o la stânga, spre templul rațiunii (bazilica Madeleine).

Apoi am luat-o pe bulevardul Haussmann până la operă. (Apropos, când am auzit prima oară numele acestui bulevard pronunțat de francezi am crezut că e vorba de vreun pașă otoman!). De la Operă am luat-o pe străduțe, am trecut pe lângă Galeriile Lafayette și magazinele Printemps, până la gară și apoi la hotel.

Viorel nu era în cameră, așa că i-am lăsat vorbă la recepție să-mi dea un semn când vine. Speram să nu întârzie prea mult pentru că începeau să-mi ghiorăie mațele de foame și vorbisem să ne plimbăm și să ne luăm ceva de mâncare din oraș.

Povești anterioare din această serie:

Sosirea în Franța

Prima zi de „muncă” în Franța

Prima cină la restaurant de capul nostru în Franța

Cum am început să beau cafea