Blog

Evitase în orice caz o acoladă plină de primejdii confuze și așa, glumind și tachinându-se ca și când doar timpul – neesențial și puțin, cum pare el întotdeauna când nu-i porți de grijă – i-ar fi despărțit de studenție, ieșiseră în Calea Victoriei și aleseseră trotuarul cât de cât umbrit de blocuri la ora aceea a după-amiezii. Cât mai fuseseră vitrine nu-și amintește să fi privit în vreuna, în general din tot drumul acela de câțiva kilometri buni, străbătut și cu pas agale, în memorie nu păstrează decât o impresie globală de competiție spirituală, amuzantă, plină de vervă. Poate că înverșunându-se ar găsi în cele din urmă și detaliile. Dar n-avea rost! Îi era de ajuns impresia aceasta globală, foarte cinstit vorbind chiar îi plăcea și se temea pentru ea, se temea să n-o piardă scotocind după detalii. I se întâmplase odată – o singură dată, demult – să încerce să convingă pe cineva care nu fusese de față că „se amuzase copios” la o reuniune și rezultatul fusese pur și simplu dezastruos: nu numai că nu convinsese și se enervase, dar în cele din urmă chiar ajunsese să se întrebe cum naiba o amuzaseră – și încă așa, copios – atâtea banalități și nimicuri. Cu ocazia aceea își amintise de vata de zahăr pe care își cheltuise într-o vară toate economiile la bâlciul din Roșiori: se năclăia pe obraji încercând să muște bucăți cât mai mari și spre uimirea ei doar i se îndulcea gura, de nu știu câte ori o luase de la capăt și niciodată nu reușise să mestece sau măcar să prindă între dinți ceva.

–Ce-ai făcut cu bănuții? o luase din scurt maică-sa, când descoperise pușculița goală.

–Am mâncat nimic pe băț! recunoscuse înciudată eșecul atâtor încercări.

                  De ani de zile, „nimic pe băț” era formula prin care se pedepsea ea însăși de câte ori descoperea că își cheltuise sau era gata să-și cheltuiască timpul cu fleacuri: jucând cărți sau pietre, mai ales, dar și citind romane de duzină până la ultima pagină, suportând o melodramă mai mult de zece minute, întinzându-se la palavre… ei bine, și cu formula aceasta avusese de furcă de când năzuia într-o schimbare, nu prea se putea mândri că reușise, deși sentimentului vinovat de a-și cheltui timpul fără folos îi opusese o întreagă teorie despre deconectare, citise chiar câteva studii și articole pe această temă…

                  O, Doamne, cum ajunsese la „nimic pe băț”?!

                  În niciun caz, dar absolut niciunul nu se putea face vreo legătură între formula aceasta și lunga plimbare cu Victor spre șosea și mai departe, în jurul lacului! Naiba știe cum îi zburase gândul la cu totul altceva, prin cine știe ce asociație aberantă de idei… De ani de zile – acum este în stare să socotească exact: de aproape opt ani de zile – nu se mai simțise ea atât de bine, ușoară, veselă, fără griji… Își regăsise lângă el verva, imaginația, dezinvoltura… Își regăsiseră chiar și vechile roluri, în care intraseră fără complexe: el – junele emancipat și descurcăreț, ea – amuzându-se să-l exaspereze cu naivitățile și prejudecățile cultivate în provincie.

                  Se așezaseră însă pe o bancă și Victor, desfăcându-și brațele de-a lungul spătarului, îi cuprinsese ca într-o doară umerii.

                  O, ce păcat că numai drumurile către nicăieri nu au un capăt!

–Ei, ia spune: cum o duci însurat?

                  Întrebarea, rostită ca oricare alta, poate chiar cu prea multă grijă dezbrăcată de orice intonație subiectivă, înghețase instantaneu până și aerul dintre ei. Brațul lui Victor zvâcnise și recăzuse peste umerii ei inert și mai ușor, mult mai ușor, de parcă într-adevăr l-ar fi surprins înghețul și ar fi pierdut din greutate. Liniștea însăși păruse veșnică și sticloasă, cum ne-o închipuim la poli.

–De… de unde… știi…?

                  I se păruse de-a dreptul comică, în niciun caz n-o speriase, n-o pusese nici măcar pe gânduri neputința lui de a da un răspuns corect la o întrebare simplă. Ea nici măcar nu era curioasă, pur și simplu aruncase între ei o întrebarecare trebuia să se prefacă într-un zid până la cer, cam așa se întâmpla în basmul acela când Făt-Frumos arunca peste umăr tot felul de lucruri care ridicau în calea Zmeului obstacole de netrecut. Și dintr-o dată… Nu-și amintea să-l mai fi văzut pe Victor atât de descoperit și de puțin stăpân pe sine.

–O, Doamne, chiar de la tine știu!

–De la mine?!

                  Ajunsese dintr-un salt în celălalt capăt al băncii și de acolo o privea uluit, făcând eforturi să înțeleagă ce auzise.

–Noi nu ne-am mai văzut… Sunt opt ani? Iar eu…

–Dar mi-ai scris, adu-ți aminte! încercase ea să-l ajute, pur și simplu plină de bunăvoință.

–Ți-am scris eu…

                  Nu, nu-și amintea, îl văzuse măsurând-o neîncrezător și întorcându-se să mai socotească o dată în memorie. Mai târziu, când a fost în stare și a avut curajul să retrăiască scena, o cutremurase mai ales liniștea fără niciun dubiu, liniștea senină, ba chiar ușor amuzată în care îl așteptase să se dumirească. Nicio presințire! Nicio îndoială! O, doamne, cât de dezarmați, cât de orbi, cât de inconștienți stăm uneori în fața viitorului, până în ultima clipă! E o consecință a încrederii pe care-o avem în noi și în puterea noastră asupra lumii, o consecință și totodată un tribut – nimic cât de cât durabil n-am mai gândi și face sub veșnica amenințare a clipei care vine. Dar la toate acestea se gândise abia mai târziu, mult mai târziu, după ce suportase consecințele până la ultima și nu mai găsise decât ruine din credințele care-i susținuseră anii din urmă – deocamdată încă mai ședea pe banca de pe malul lacului liniștită și sigură de ea, probabil și cu un surâs în colțul buzelor.

–Eu ultima dată ți-am scris… – începuse Victor, hotărât să facă ordine.

Și dintr-o dată încremenise și se albise, fulgerat de un gând insuportabil

– Nu! Nu se poate, ar fi îngrozitor! Olga, tu ai citit toate scrisorile pe care ți le-am trimis, nu-i așa?

                  Îi era teamă de răspunsul ei și ar fi vrut să nu se vadă, dar însăși întrebarea îi scăpase ca o somație, ca un avertisment împotriva unui eventual „Nu”. Din punctul lui de vedere ar fi fost într-adevăr o jignire – se mulțumise Olga cu cea dintâi explicație care-i venise în minte și imediat o sufocase din nou sentimentul îngrozitor, valul acela oribil de silă care o împiedicase să citească până la capăt prima lui scrisoare de după vacanța „ca-n basme”. Șocul fusese atât de puternic încât, deși o citise numai o dată, jumătatea aceea de foaie comercială pe care o aruncase în sobă în loc s-o întoarcă îi apare și astăzi în fața ochilor, de parcă retina ar fi funcționat în momentul acela ca o placă fotografică.

                                    „Până azi dragă Olga,

n-avea niciun rost să te fac părtașă la suferințele mele de june asediat. Așa am ales eu (poate greșit) între o mică nesinceritate (discreție?) și bănuiala că aș încerca să-mi ridic singur prețul, ca să nu mai spun de o eventuală gelozie. Dar dacă pentru tine n-am reușit să reprezint cel mai important (hai să fiu mai modest: cel mai drag) deziderat al acestei etape din viața ta (înțelegi la ce mă refer?), sper că nu te îndoiești de faptul că sunt în stare să inspir porniri acaparatoare unor femei care probabil cer mai puțin de la viață. În rezistența mea (eroică!) eram susținut doar de idealismul meu demodat și de serviciile noastre poștale (fără adjective, nici nu e vina lor că transportă plicuri pline de semne de exclamare și de vorbe fără acoperire). Că idealismul era demodat și păgubos (ca orice idealism în ziua de azi) a reieșit din modul jalnic în care am pierdut recent meciul cu Franța. Drept care am ridicat steagul alb, asediatorii sunt deja călare pe ziduri (și pe situație) și tot ce mai depinde de mine e ziua exactă în care ar urma”

                  Pentru a citi mai departe ar fi trebuit să întoarcă foaia, dar sila o covârșise, o îneca și în clipa aceea de panică jarul din sobă sticlise ademenitor, ca o promisiune de purificare. Se eliberase într-adevăr privind hârtia contorsionându-se, mistuindu-se într-o flacără scurtă, risipindu-se curând ca o cenușă fină, fără să lase vreo urmă deasupra jarului strălucitor…

–Ce importanță mai are…

                  De fapt și vorbele și gestul moale care le-a însoțit voiau să alunge amintirea, nu să evite răspunsul la întrebarea lui. Dar se potriviseră. Și Victor împotriva lui se revoltase.

–Are! Pentru că eu abia de doi ani m-am însurat!

                  O, Doamne, poate că spunându-i cu oarecare grijă… Poate că menajând-o… Nu, bineînțeles că n-avea de ce s-o menajeze, în primul rând n-avea de unde să știe, dar poate că dacă ea nu l-ar fi provocat, ca și cum…

                  Din memoria ei lipsesc pentru totdeauna următoarele minute sau secunde – cine mai știe ce vor fi fost și câte. De leșinat probabil că nu leșinase – deși nici de asta nu poate fi foarte sigură – pentru că în cea dintâi amintire ultetioară merge pe o alee, sprijinită de brațul lui Victor. Dar cum și de ce se ridicase de pe bancă… Cum ajunsese să se prindă de brațul lui cu amândouă mâinile, după ce tot drumul spre lac evitase cu grijă chiar atingerile întâmplătoare… Poate și plânsese? Strigase? Poate că și vorbise? O, doamne, oare de ce se trezise cu gura atât de uscată? Cert este că mergeau de câtva timp – dar de cât? de cât? – pentru că aleea pe care pășeau agale nu se mai învecina cu lacul…