Blog

Încă nu lua în serios împotrivirea ei, încă o mai trata cu umor și indulgență. Atât de naivă era pe vremea încât începuse să spere, când lui de fapt i se păreau prea de ajuns cele șase zile care mai rămăseseră.

–Pur și simplu nu te înțeleg – venise până la urmă și primul semn de enervare, mai amenințător decât îl trăda glasul, era convins sau îi plăcea să creadă că lumea nu poate avea secrete pentru el. Nu-i vorba să vinzi în piață roșii galbene! Tot ingineră, tot chimistă, de fapt abia în laboratorul acela ai să faci chimie, pe șantier faci dulgherie…

                  Ea tăcea, mai auzise versurile acelea stupide, de câteva ori își călcase pe inimă și răspunsese. El însă nu era atent la tăcerile ei, cum nu dăduse atenție nici vorbelor.

–Încearcă să raționezi, Olga, pentru numele lui Dumnezeu! Adu-ți aminte că ai făcut atâția ani de matematici superioare, te-au învățat și altceva decât formule și teoreme… Uite, dacă nu-ți place cooperativa asta de vopsele nu-i nicio supărare, găsim altceva. Toată lumea aleargă după ingineri. Esențial e să vii în București. Bu-cu-rești, îți dai seama? Bu-cu-rești! Mont-Blancul civilizației românești, asta, câtă e! În plus am fi împreună. După ce unul din noi rezolvă problema cu buletinul ne putem căsători… Spune-mi, ce mai vrei?

–Am dreptul să vreau și luna de pe cer, dar eu ți-am cerut doar câțiva ani…

–Ei da, ai dreptul să vrei și Parisul, sigur că ai dreptul. De fapt așa se și pune problema, degeaba o tot poleiești…

–Victor!

–A, te jignesc!… Ei bine, pe mine nu m-ar jigni o târguială cinstit negustorească…

–Victor!

–Te rog să-mi amintești cum mă cheamă după ce-mi termin ideea! Într-o situație ca a ta, eu cred că aș avea curajul să-ți spun: „Draga mea, te aranjează o amânare de șase ani, adică specializarea plus contractul obligatoriu, de care sper că ai aflat? Poți să strângi din dinți șase ani? Ești o femeie inteligentă, știi că mă simt bine cu tine, dar înțelegi că o specializare în Franța, reține te rog, Fran…

–Încă un cuvânt și n-am să te iert. Niciodată!

–Hai să-ți spun un secret: puțin îmi pasă dacă ne despărțim din cauza Parisului sau a Meșterului Manole. Și dacă nu te hotărăști să renunți…

–La ce să renunț, Victor: la mine?

–Ei uite, cu chestia asta m-ai încuiat! Eu îți ceream să vii lângă mine, nu să te sinucizi.

–Să știi că ar semăna cu o sinucidere! Nu să vin lângă tine, ci să plec acum. Ai avea lângă tine – nu înțelegi? – o trădătoare, o lașă, o femeie care a fugit cât a putut de repede unde-i era mai cald, care a fost în stare să-și refuze chiar prima șansă. Ce garanție aș mai putea să-ți ofer eu…

                  Râdea. Superior și ironic, ca de obicei.

–Lasă, mai bine fii atentă ce peisaj ca-n basme!

                  Că nu-l convinsese – ar fi prea puțin spus. Era limpede că vorbele ei i se păreau simple vorbe, lui nu-i spuneau nimic concret: nu numai că el nu avusese, dar nici nu credea în existența reală a unor asemenea probleme metafizice.

–La urma urmei de ce n-ai veni tu la noi? încercase la un moment dat altă variantă. În orice uzină e nevoie și de un inginer mecanic. În curând vor începe să se repartizeze apartamente, cu al doilea lot ai putea pleca și tu la specializare…

–Reclama e sufletul comerțului! Nu cumva vi s-au promis și prime pentru fiecare specialist racolat?

–Eu caut soluții pentru noi, Victor!

–Atunci află de la mine că nu cauți unde trebuie. Ar râde și curcile de mine dacă aș renunța la București tocmai când sunt gata să obțin și buletinul. Poate că nu-ți dai seama ce înseamnă asta și cât m-a costat…

–O, ba da! Trebuie să te fi costat chiar foarte mult, dacă a ajuns să însemne mai mult decât mine!

–Atâta vreme cât putem fi împreună acolo – și eu ți-am dovedit că putem – n-ai voie să spui asta. Slavă Domnului, nu eu trebuie să aleg între tine și București. Tu, însă, trebuie să alegi între mine și Paris. Nu-i chiar același lucru, dar…

–Adică tu reduci totul la o chestiune de orgoliu?!

–N-ai decât să-i spui cum îți place ție mai mult: orgoliu, dragoste, nerăbdare sau pur și simplu plăcerea de a te strânge în brațe în fiecare noapte. Tu ai partea asta, cu vorbele, pentru mine contează faptele…

                  Era ceva nou la Victor sau poate ea ajunsese abia atunci să vadă dincolo de obișnuita lui înverșunare în orice controversă. Opacitate părea a fi, un refuz inițial de a admite un alt punct de vedere, o altă perspectivă. Degeaba îi explica, îi povestea, degeaba imagina tot felul de stratageme.

–Știi ce? Hai să inversăm situația! Să zicem că tu ai fi în locul meu și eu ți-aș pretinde…

–Ninge ca-n basme! Nu-i păcat să ne spargem capetele cu o situație falsă?

–Nu e deloc falsă, din moment ce s-a ivit pentru unul din noi.

–Dar nu pentru mine!

–Încă. Să zicem însă că eu îmi cer transferul și până să-l obțin ești pus tu să te ocupi de o investiție nouă, unicat, pentru care s-a încheiat un contract de cooperare cu o firmă din…

–Exclus, sunt prea nou și prea mic în minister!

–Ești însă tânăr, bine pregătit, ai perspective și pile… Ce crezi că ar trebui să fac în situația asta?

–Să te măriți urgent cu mine! Să nu pierzi ocazia!

–Victor, eu vorbesc serios! E vorba de cariera mea, nu trebuia să învăț atâția ani pentru a ajunge doar o nevastă.

–Ce te face să crezi că mi-aș lua o soție fără studii superioare?

–Ei bine, eu nu mi-am luat diploma de inginer chimist numai ca să am o zestre! Eu vreau să fac ceva în meseria mea și sunt convinsă că pot…

–Nu te ambala așa, că nu ți-am cerut să rămâi la cratiță. Nici nu cred că mi-ar conveni.

–Atunci lasă-mă să nu pierd șansa asta! Te rog, Victor, fii înțelegător! Nu mai există la noi un chimist, măcar unul, specializat în industria asta.

–Mersi! Pentru că industria respectivă încă nu există.

–Dar va exista și se va dezvolta. Tocmai asta e șansa mea. Și atunci va fi nevoie de una ca mine nu numai la uzină: la minister, la institutul de cercetări, în proiectare, undeva în București, lângă tine…

–Ei da! Și când te gândești că vei ajunge exact la momentul potrivit. Să-mi faci ceaiuri, să-mi pui prișnițe și să-mi legi șireturile de la pantofi!

                  Și din nou râsul lui, superior și ironic.

                  O încerca sentimentul din ce în ce mai viu al zădărniciei, dar mai ales trebuia să-și înfrângă resentimentele pentru a putea relua la nesfârșit o asemenea discuție care, atunci când nu se poticnea într-un zâmbet ironic, era spulberată printr-o exclamație:

–Ca-n basme!…

                  N-ar fi putut și niciodată n-o să poată spune ce o jignea mai tare: discuția spulberată astfel sau încântarea astfel exprimată?

–Ca-n basme!…