Blog

După prezentarea proiectului finanțat din fonduri guvernamentale trebuia să mă concentrez acum, în ultima săptămână a lunii pe finalizarea și predarea celor trei proiecte, unul fiind cel pentru care fusese făcută prezentarea… Celelalte două proiecte erau actualizarea studiului de fezabilitate pentru fabrica de ipsos de la Turda, întârziat cu o lună de comun acord pentru a primi ofertele actualizate conform discuțiilor avute în timpul vizitei prin Europa, și analiza ofertelor pentru mașina de însăcuit cimentul, avansat cu o lună la rugămintea domului Rusu pentru a-l putea supune aprobarii Consiliului de Administrație al fabricii înainte de vacanța de vară.

La citeva zile după prezentarea mea am mai avut o surpriză. Marian Drăgușin, șeful nostru de secție, a plecat din institut și a fost înlocuit cu Mihai, unul dintre colegii cu care fusesem în Franța. Am fost un pic uimit de această numire, dar eram prea prins cu finalizarea proiectelor pentru a avea timp de bârfe…

Cu vreo câteva zile înainte de finalul lumii, mi-am dat seama că, în ciuda muncii susținute, riscam să ratez termenele dacă nu rămâneam să lucrez un pic și peste program. Însă pentru asta trebuia să obțin aprobarea directorilor. Am depus cererea la Dinu și, spre surprinderea mea, mi s-a întors refuzată de Mihai. Bineînțeles că n-am dus la el cu o falcă-n cer și una-n pământ și l-am întrebat de ce mi-a refuzat cererea.

–Pentru că nu se justifică, mi-a răspuns el calm. Conform listei mele de proiecte nu ai decât un singur proiect cu predare acum…

Degeaba i-am explicat cum stătea treaba cu celelalte două. Mi-a răspuns că pe el îl interesează doar lista oficială de predări.

M-am întors la birou plin de spume și m-am așezat la calculator încercând să depășesc momentul și să termin ceea ce aveam de făcut. Însă după vreun sfert de oră, Mihai a venit la noi în birou, s-a postat în spatele meu, urmărind ceea ce fac, apoi mi-a zis:

–Văd că continui să lucrezi la proiecte care nu sunt urgente… Eliberează calculatorul ca să pun pe altcineva să lucreze la el.

–Ce-ai zis? i-am răspuns, făcându-mă că n-am înțeles.

–Ți-am zis să te ridici de la calculator și să lași pe altcineva să lucreze la proiectele urgente.

Pe moment nici măcar nu mi-am dat seama de ironia situației, pentru că eram în atelier doar trei care știam să lucrăm pe calculator și fiecare dintre noi avea propriul său calculator pe care lucra. Deci oricum și dacă m-aș fi ridicat și aș fi plecat la un alt birou scaunul ăla ar fi rămas neocupat. Ar fi trebuit să-mi dau seama că, la fel ca majoritatea noilor șefi proaspăt numiți, voia să-și impună autoritatea și să-și arate un pic mușchii cu mine. Însă eram prea obosit și prea stresat pentru a-mi pica fisa referitor la o asemenea schemă, deși era evident că nu putea să facă chestia asta cu vreunul dintre cei bătrâni, iar dacă o făcea cu începătorii ar fi râs toată lumea de el. Eram victima perfectă și de aceea mă și alesese. Însă, ca de obicei, socoteala de-acasă arareori se potrivește cu cea din târg…

M-am ridicat într-adevar în picioare, privindul de sus, de la înălțimea celor 1,85 metri ai mei, la cei 1,65 metri ai lui. Și în loc să mă umfle râsul și să-l iau calm peste picior, am explodat:

–Să nu mă lași să lucrez după program, pot să înțeleg, i-am spus pe un ton ridicat și răstit, deși din lucrările mele se plătesc salariile acestui atelier de șase luni și se vor mai plăti încă trei! Cel puțin… Însă am făcut niște promisiuni și sunt suficient de încăpățânat pentru a mi le ține. Așa că dacă nici în timpul programului nu vrei să mă lași să lucrez ai face bine să-ți iei picioarele la spinare și să te ascunzi la loc în văgăuna aia de birou din care ai ieșit! Asta până nu mă enervez mai tare și îți xut două peste bot de te pupă mă-ta rece!

Și fără să îmi duc amenințarea până la capăt ori să țin cont de faptul că se înroșise la față ca racul, m-am întors și m-am asezat la computer continuându-mi treaba, calm, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

După vreo oră și ceva m-a chemat Harieta la secretariat.

–Bogdan, Mihai a depus o reclamație la adresa ta și cere să fii sancționat, mi-a spus ea, în timp ce-mi întindea o coală de hârtie ca s-o citesc.

Am citit și mi-am dat seama imediat că făcusem o mare greșeală. Cu excepția fazei finale, pe care o regretam deja, toată situația era întoarsă cu susul în jos.

–Dinu e în birou? Aș vrea să vorbesc cu el, să lămuresc situatia.

–Nu. E la Harry în birou, la un whisky cu noii reprezentanți ai ministerului în AGA.

–Atunci, vin mai târziu.

–Ai grijă, că de mâine pleacă în concediu. Dacă nu-l prinzi când se termină ședința, îl mai vezi abia peste o lună!

M-am întors la lucru si am trecut din nou pe la secretariat la trei și jumătate, înainte de a pleca spre casă. Harieta tocmai își strângea lucrurile ca să plece și ea. Chermeza din biroul directorului general nu se terminase și după veselia care se făcea simțită prin ușă, nici nu dădea semne că se va termina. Așa că nu l-am mai așteptat pe Dinu și am plecat.

Mihai însă a avut mai multă răbdare ca mine și a așteptat până la finalizarea ședinței, reușind să vorbească cu Dim înainte de plecarea acestuia în concediu. Aveam să aflu asta când, după vreo două zile, am fost chemat de domnul Mustăreață la personal pentru a-mi prezenta propria versiune a faptelor, iar acesta mi-a pus în față hârtia lui Mihai cu rezoluțiile directorilor pe ea.

Dinu scrisese: „De acord! Nu tolerez manifestările suburbane ale angajaților.”

Și chestia asta m-a enervat mai tare decât sancționarea cu 10% din salariu pe trei luni propusă de Mihai. Fusesem cu Dinu în multe delegații, dormisem în aceași cameră, finalizasem câteva proiecte împreună și niciodată, chiar niciodată, nu mă auzise folosind un limbaj „suburban” sau înjurând. M-aș fi asteptat de la el să amâne decizia până când ar fi vorbit cu mine… Dar era probabil grăbit să plece, cu băutura-n nas, agasat de Mihai care-l așteptase până la ora aia ca să-i bage o hârtie sub ochi, pe care cel mai probabil nici nu ar fi avut chef s-o citească, așa că a scris ceea ce a scris.

Harry fusese mai șmecher. Nu dăduse o rezoluție, ci îmi solicitase punctul meu de vedere, trimițând reclamația la personal.

Am scris rapid versiunea mea a faptelor, apoi am mai cerut o foaie de hartie pe care mi-am scris demisia, lăsând-o la secretariat în drum spre birou.

Vreo câteva zile n-am mai auzit nimic despre povestea asta. Și nicio bârfă sau rumoare nu circula prin birouri sau pe holuri. Însă la o jumătate de oră după ce am depus cele trei proiecte la secretariat pentru a fi date directorului general să le semneze, am fost chemat la Harry.

Primul lucru pe care l-am observat intrând la el în birou, au fost proiectele mele, aliniate pe un colț al mesei de ședințe, alături de hârtia lui Mihai, nota mea explicativă și cererea mea de demisie fără un număr de înregistrare pe ea.

–Ce faci? m-a luat el tare de la început. Te-ai supărat ca văcarul pe sat și vrei să pleci? Știi că dacă pleci prin demisie trebuie să te pun la plată! Rămâi mai departe aici și fă-ți treaba. O să te sancționez bineînțeles, pentru că abia l-am numit pe Mihai și trebuie să-l susțin. Dar nu cred că ăsta e un capăt de țară pentru tine…

–Ba este domnule director! A fost decizia dumneavoastră să-l numiți și probabil că trebuie să-l susțineți, dar după cum am început, nu cred că voi putea lucra împreună cu el.

–Fii serios! Tu ai proiectele tale și nu vei interfera prea mult cu Mihai.

–Așa o fi… Însă tot va trebui să mă mai ciocnesc din când în când de el, ca acum, și am pornit-o, amândoi probabil, pe câte un picior greșit. Hotărârea mea rămâne neschimbată. Mi-am depus cererea de demisie și vreau să plec din institut! am continuat eu calm.

De data asta, Harry s-a enervat:

–Bine atunci! a reuat el pe un alt ton. Nu îți aprob demisia și te dau afară pe motiv de indisciplină. Nici nu am nevoie de banii pe care aș fi putut să-i iau de la tine. Însă tu și familia ta o să muriți de foame, pentru că dacă eu te dau afară pentru indisciplină, n-o să te mai angajeze nimeni în țara asta!

–Atunci, la revedere, domnule director! Vă urez succes!

Am ieșit și m-am dus în birou să-mi strâng lucrurile. Acolo era deja Mustăreață, care trebuia să aibă grijă să nu iau decât lucrurile personale și să nu mai intru pe calculator.

Într-un fel, Harry îmi făcuse un serviciu, pentru că plecam din institut fară să mai fiu nevoit să plătesc sumele uriașe impuse samavolnic prin contractul pe care fusesem silit să-l semnez înaintea plecării în Franța. Era însă prima mea concediere, prima plecare cu un șut în fund… Și chiar dacă, de obicei, fiecare șut în fund se transformă într-un pas înainte, asta mă făcea totuși să fiu trist… Și îngrijorat!