Introducerea programului flexibil
Una dintre cerințele mele în cadrul negocierilor cu conducerea a fost și introducerea unui program flexibil, așa cum avusesem în Franța. Hary, directorul general fusese acolo și îi explicasem sistenul.
După implementarea noului sistem de salarizare, m-a chemat la el într-o zi să-i explic încă o dată cum funcționa programul de lucru flexibil la Technodes.
Acolo aveam în fiecare zi lucrătoare două plaje orare mobile și alte două fixe, plus pauza de masă. Puteam veni dimineața între 7:30 și 9:30. Între 9:30 și 11:30 era prima plajă orară fixă, când trebuia să fim obligatoriu la birou. Apoi urma pauza de masă, flexibilă și ea, de minim 45 de minute, dar care se putea întinde până la 14:45. După care venea a doua plajă orară fixă până la 16:30. După această oră puteam pleca acasă, însă nu puteam rămâne să lucrăm mai târziu de ora 19 fără aprobarea direcției. Programul era de 38 de ore pe săptămână, iar pontajul ni-l făceam singuri pe un formular pe care precizam orele de sosire, de plecare, pauzele, dar și pe ce proiecte ne împărțeam timpul lucrat. Nimeni nu ne verifica aceste foi de pontaj pentru că trebuia să ne încadrăm, pe fiecare proiect, într-un anumit numar de ore de manoperă. Singura verificare, dacă o pot numi așa, era de prezență și o realiza secretara departamentului atunci când trecea să ne dea bună ziua în fiecare dimineață, după începerea primei plaje orare fixe și ne întreba dacă observa lipsa unui coleg pe unde este.
–Și cum, chiar nu vă controla nimeni pontajul? m-a întrebat, după ce am terminat explicația, directorul neîncrezător.
–Nu, pentru că ne verificau pur și simplu prin încadrarea în bugetul proietelor și respectarea termenelor de predare.
–Și dacă trebuiau să țină vreo ședință cu voi?
–Ședințele erau întotdeauna programate din timp, în intervalele orare de prezență obligatorie. Și apropo de programul flexibil, aveam lângă cantină două terenuri de tenis și de multe ori mergeam să joc câte o oră cu un coleg în pauza de masă.
–Serios?
–Da.
–Și nu vă zicea nimeni nimic?
–Nu, pentru că ne încadram în programul flexibil al pauzei.
–Bine. Mulțumesc! M-am lămurit, a încheiat Hary discuția.
După vreo două săptămâni au fost montate la intrările în institut niște cititoare de coduri de bare și am primit fiecare dintre noi câte o legitimație plastifiată cu numele, funcția, poza și un cod de bare. Iar de la începutul lunii următoare a fost introdus programul flexibil.
Era însă diferit de cel pe care-l avusesem în Franța. Dimineața nu puteam veni mai târziu de 8:30 și orice rămânere în institut după ora 16:30 trebuia aprobată nu numai de către șeful de colectiv, ci și de șeful de secție. Acesta din urmă putea aproba și ore suplimentare, însă, în acest caz, era nevoie și de semnătura directorului tehnic sau general.
Nevoia de control și teama că oamenii vor abuza de libertate, pe care aveam să o mai întâlnesc și mai târziu prin alte firme, au avut întâietate față de fericirea și nevoile la locul de muncă ale angajaților, un concept foarte nou la noi pe vremea aceea…
