Și am ajuns acasă…
Era foarte târziu, în taxi era cald și până acasă am ațipit. M-a trezit șoferul, întrebându-mă unde să mă lase. Din nou visasem frumos, dar de data asta trezirea bruscă îmi ștersese din memorie până și amintirea visului…
Am intrat în bloc, am așteptat liftul, am urcat la 9 și, înainte să sun la sonerie, am mai stat un pic. Dinăuntru nu se auzea nimic.
Mi-a deschis Mihaela, uimită că am și ajuns. Era convinsă că voi ajunge abia dimineață.
În mijlocul sufrageriei, în mijlocul jucăriilor împrăștiate, în ciuda orei foarte târzii, era Iina. S-a uitat la mine, cu ochii mari și ea puțin uimită și a spus:
–Ta… ta!!!
Am luat-o în brațe și a început să râdă. M-a pupat pe obraz și m-a strâns tare de după gât, lipindu-se de pieptul meu.
Apoi am desfăcut bagajele și a început parada modei. La noi încă nu se găseau lucrușoare pentru copii atât de frumoase și mai ales din materiale naturale. Tot felul de turcisme ieftine, vândute bineînțeles la prețuri exorbitante, era tot ce puteai găsi…
Nu ne-am oprit până când n-am probat toate hăinuțele pe care i le luasem. Pe unele s-ar putea să fi fost singura dată când le-a purtat, pentru că, până s-a îndurat Mihaela să o îmbrace cu ele, îi rămăseseră mici.
Iar cel mai mult ne-a plăcut, nouă bineînțeles, rochița în care, împreună cu pălăriuța și pantofiorii cu care o asortasem, părea o păpușă cumpărată direct din magazin. Și nu ne-am putut abține să nu-i facem și o poză…
Mie îmi era o foame de lup după drum, așa că am ronțăit zdravăn înainte de culcare.
Apoi, uitându-ne toți trei la televizor cu lumina stinsă, am adormit cu copilul în brațe, așezat în fotoliu, răpus de oboseala celor o mie opt sute de kilometri în două zile, dintre care ultimii, vorba lui Nenea Iancu, „hodoronc-hodoronc, zdronca-zdronca”, cu trenul nu cu birja, dar și mai mult de „ținți postii”…
