Blog

Cu nicio altă scuză n-ar fi nimerit atât de bine: Olga tocmai se împotrivea pornirii de a-i povesti filmul! Pentru că era prea târziu să i-l mai povestească, a avut răgazul să-și dea seama că altădată n-ar fi ezitat și nu s-ar fi împotrivit – era totuși un semn bun, la urma urmei abia porniseră în concediul acela „pe patru roate” și poate că într-adevăr merita să lupte cu vechiul ei fel de a fi.

–Nu contează filmul, titlul însă poate că avea o anume poezie…

***

                    Da, existau în orașul acesta mare – care nu era totuși al ei, care o amețea și o speria ca orice oraș străin – locuri bine știute, locuri dragi, locuri numai și numai ale ei. Rămăseseră aici, continuau parcă să trăiască fără ea, iar odată cu locurile, anii ei de studenție și amintirile. O, doamne, nicicând n-ar fi vrut să le piardă, amintirile astea o făceau să se simtă bogată, îi dădeau certitudine și încredere. N-ar fi putut spune cum, dar toată fermitatea și siguranța ei, un anume sentiment de securitate, puterea de a îndrăzni și spera, felul ei de a fi însuși – totul, totul se întemeia pe această comoară, încă neevaluată. Îi era însă de ajuns să o știe că există, nepăzită, dar de neatacat. Îi era de ajuns să o știe îmbogățindu-se necontenit, de la o zi la alta. O comoară neevaluată, da, așa și trebuia să rămână. Nu-i venise vremea – de n-ar veni prea curând o asemenea vreme! Credea, de fapt anul trecut mai credea – de atunci chiar nu se mai gândise la teoria aceasta sprijinită pe sentimente mai mult decât pe argumente – că numai o viață săracă și fără speranță îl face pe om să tot scotocească în cuferele din pod.

                    Iată însă că trebuise să meargă spre centru, în piața gării nu mai găsise niciun tramvai cu numărul 15, dar troleibuzul în care fusese sfătuită să se urce mergea tot prin fața clădirii Politehnicii, prin Piața Buzești, pe lângă cantină…

                    Ușa cantinei nu mai avea geamuri…

                    Va să zică cineva tot se gândise să le înlocuiască cu niște tăblii masive, parcă metalice, să nu mai aibă ce sparge în fiecare sâmbătă amatorii de dans. Geamul de la primul etaj, exact deasupra ușii, era întâmplător deschis… Deschis stătea în fiecare sâmbătă, cât durau reuniunile din cantină. Pe geamul acela arunca ea invitații băieților care se îmbulzeau la intrare – era parcă un făcut ca numai băieți să se îmbulzească la reuniunile lor, deși pe vremea aceea se spunea că la Politehnică tragi cu tunul după studente, iar după studente drăguțe chiar și cu arme mult mai precise dacă tragi – tot nu ai șanse. Nu era singura glumă răutăcioasă pe tema asta: are mama o fată cuminte – se spunea – și e studentă la medicină; are mama o fată deșteaptă – și e studentă la filologie; are mama o fată frumoasă – și e studentă la Politehnică…

                    Și totuși. Sâmbătă de sâmbătă la reuniunile lor de la cantină se spărgeau geamurile!

                    Nu așteptase niciodată pe nimeni, se amuza doar aruncând la nimereală invitații pe fereastra deschisă și stârnind mereu aceleași proteste din partea colegilor „cu mentalități feudale” – cum le spunea ea.

–N-aveți niciun drept asupra noastră și niciun merit! Suntem așa cum suntem și suntem puține numai din cauza matematicii! Măcar sâmbăta seara lăsați-ne să alegem după criterii mai puțin riguroase…

                    Trebuia să se fi întâmplat ceva acasă, la Titu, sau vreun profesor scârțar să-și fixeze examenul duminica dimineață – nimic altceva nu o putuse face să lipsească sâmbăta de la reuniune, în primii ani de studenție. Odată poate va trebui și va fi în stare să-și explice de ce, până acum i-a fost de ajuns faptul în sine, că numai acolo, numai în zarva, îmbulzeala, zăpușeala de la cantina Buzești se bucura cu adevărat că a ajuns studentă.

–Nici măcar nu-i just – îi atrăsese atenția Victor.

                    Ei bine, Victor se lăuda, era chiar mândru că nu fusese niciodată la o reuniune la Buzești!

–Îngrămădeală ca la pomană, n-ai loc să-ntorci, muzica de trei lulele și-o tobă… Nici nu poate fi vorba de o atmosferă discretă, așa, cât de cât intimă…

Dansau la lumina unei veioze, într-o cameră mobilată destul de modest, dacă nu chiar sărăcăcios – cameră de închiriat, undeva prin preajma Oborului, într-un cartier fără case cu etaj. Și ea se străduia să-și amintească la ce reuniune l-a văzut totuși, i se părea foarte interesant să-l dea de gol.

–Și totuși, sunt sigură că te-am văzut…

–Exclus!

–Chiar la Buzești te-am văzut…

–Exclus!

–Ai dansat chiar cu Alexandra, prietena mea…

–Exclus! Și nu te mai strădui degeaba: nici nu eram student și tu mai înghițeai praful din titu când m-am jurat să nu-mi mai prăpădesc pantofii în înghesuiala aia… Au!

                    Intenționat îl călcase, să nu mai facă pe deșteptul.

                    Ca să vezi: fără prea multă minte, cum era pe vremea aceea, nu numai că n-o jignea, dar nici măcar n-o punea pe gânduri disprețul lui suveran față de una din bucuriile ei studențești! Se mulțumea să-l calce pe bombeu și să râdă, să se lase apoi îmbrățișată…

                    Troleibuzul ajunsese în Piața Romană când l-a susprins pe Victor strecurat în reveria ei. Și-a luat geanta și, fără să se uite pe cine calcă, pe cine înghiontește, a ajuns la ușa care tocmai se închisese.

–Las-că și matale când ai venit de la țară tot așa pățeai…

                    Abia pe trotuar a realizat că vorbele astea șoferul le spusese în urma ei. Unui milițian parcă, întotdeauna milițienii se urcă pe ușa din față și rămân lângă ea. Și Olga, exact ca o provincială oarecare, privise descumpănită de jur-împrejur. Pe Calea Griviței i se spusese să încerce la „Stănescu”, dar unde era acest „Stănescu”? Pornise la întâmplare, dorind să ajungă în Calea Victoriei, în jurul Pieții Amzei se încurcase și când își dăduse seama că trece a doua oară prin fața aceleiași clădiri oprise un taxi.

–La „Stănescu” – comandase ea trântind portiera.Și pentru că șoferul nu pornea, repetase cu mai multă fermitate decât avea de fapt: La hotelul „Stănescu”. Știți unde e sau vă explic eu?

                    N-a fost atentă și nu știe pe unde a plimbat-o șoferul. S-a dumirit la un moment dat că se află pe Calea Victoriei pentru că mașina rula încet, gata să oprească la un stop, prin fața vitrinelor de la „Nestor”. Acolo, la etaj…

                    O chelneriță tânără și drăguță, „numai cap și picioare” – cum spunea Victor, pusese pe masă două pahare înalte, cu două lingurițe lungi de-a curmeziș. Privise curioasă lichidul cafeniu, peste care plutea o bucată de înghețată și un strat de frișcă. Știa ce urmărește și se amuzase să îi cânte în strună:

–Dacă tot ți-ai propus să mă umilești, fă-o măcar până la capăt: învață-mă cum se mănâncă chestia asta…

                    De fapt chiar nu știa cum se mănâncă, dar Victor nu avea să afle asta niciodată.

–Caffé-frappé se numește – încercase el zadarnic să-și ascundă zâmbetul.

–Văd eu la sfârșit dacă merită să-i rețin numele – se concentrase ea din nou, ostentativ, deasupra paharului. Mai întâi ce fac cu lingurița asta atât de lungă?

–Mănânci frișca și înghețata.

–Nuu – se arătase ea neîncrezătoare. Ar fi prea simplu pentru o coadă atât de lungă!

–Poți mânca frișca și înghețata și la sfârșit, de pe fundul paharului – admisese Victor.

–Ai vrea tu! Dacă am să beau cafeaua de sub frișcă am să-mi fac niște mustăți de mai mare dragu’! Abia aștepți tu…

–Atunci mănâncă mai întâi frișca și înghețata! începuse el să se enerveze.

–Și lingurița? Nu-i păcat de atâta metal?

                    Victor se aplecase spre ea, coborâse glasul, deși era evident că îi venea să strige:

–Olga, se uită lumea la noi.

                    Observase și ea zâmbetele de la masa vecină. Dar de cuconițele acelea elegante mai avea nevoie, așa că nu coborâse glasul nici în continuare:

–Așa-ți trebuie dacă umbli prin centru cu fete de la țară!

–Olga, termină!

                    Cuconițele chicoteau fără jenă, Victor avea urechile roșii, era răzbunată. Avusese și timp să observe cum procedau cu paharele respective doi elevi în uniformă de la o masă în spatele lui Victor. Coborâse deci glasul, aplecându-se spre el:

–Pentru că mă rogi frumos, te învăț eu cum se mănâncă. Cheam-o pe domnișoara cu picioare frumoase și spune-i că a uitat să ne aducă și paiele. Cu paiul o să sugem cafeaua de sub frișcă și la sfârșit, cu lingurița…

                    Mașina staționa, șoferul se întorsese spre ea și o privea curios, își dăduse seama că zâmbea și fără să se mai uite unde se afla deschisese poșeta să plătească.