Blog

–Cel mai mare serviciu pe care puteai să mi-l faci tu anul trecut, ar fi fost să-l lași pe Iordache. Chiar și directorul ar fi avut grijă cum să mă ia, în orice caz n-ar fi dat buzna. Era de ajuns să te gândești că doar nu le luase Dumnezeu mințile să se joace… Iartă-mă, sunt convinsă că nu-ți fac o mare plăcere. Dar dacă vrei să știi, trebuie să ai curajul să știi totul. Firește, nu-i prea târziu să renunți.

                    Cel puțin un kilometru l-a ținut Olga sub observație, fără să se ascundă și fără să se jeneze. Marțian și-a văzut însă liniștit de drum – ai fi zis că aștepta urmarea, că habar n-are de testul pe care tocmai îl trece.

–Nu ți-aș dori să încerci vreodată senzația asta îngrozitoare: când ai năvălit, hlizindu-te misterios și strigând „Poimâine plecați la București”, parcă mi-ai dat brânci în neant. La mare, pe dig, se mai practica distracția asta… și recunosc că nu-ți puteai interzice râsul văzând spectacolul unui om care se pomenește brusc fără niciun punct de sprijin.

                    După vreun kilometru de-a lungul căruia Marțian a reușit să nu reacționeze – poate cu prețul câtorva broboane de sudoare, răsărite tocmai atunci deasupra sprâncenelor – Olga a reluat ceva mai concesivă.

–Sigur, tu ai sperat altceva, nu hazul – acum știu. Și chiar brânciul poate fi socotit involuntar din moment ce azi, după un an, abia încerci să afli ce aveam eu cu Bucureștiul. Trebuie să recunoști totuși că nicio explicație nu mai poate schimba ceva din spectacolul penibil în care m-ai aruncat…

–Recunosc – a grăit Marțian, răgușit și neașteptat.

–Ei bine – a râs Olga – poate n-ai să mă crezi, dar eu singură și nesilită de nimeni am încercat să-ți găsesc… un merit ar fi prea mult spus… o consecință care să te scuze… Mi-am zis că fără șocul acela, fără valul de rușine care s-a ridicat uriaș în urma lui, poate că n-aș fi găsit în mine însămi puterea de a trece peste o îndârjire atât de veche încât nu mai arăta nici măcar a încăpățânare, se transformase cu anii într-o superstiție, într-o spaimă fără noimă. Îmi formulasem chiar un text, un fel de ocară…

                    „O, Doamne, penibilă pot să fiu – cretină, stupidă și toantă: pentru o călătorie la București să fac tot bâlciul ăsta?!”

                    Formula aceasta derizorie, stupidă, alcătuită cu îndârjire și migală într-un closet încuiat, după ce izbutise să priceapă ce căuta acolo, avea totuși un efect surprinzător. Era de ajuns să și-o amintească și panica dispărea. Ca prin minune dispărea. În câteva rânduri încercase să profite de moment, adunând cu înfrigurare tot ce-i trecea prin minte și putea să fie cât de cât un argument: că oricine altcineva în locul ei s-ar bucura de o asemenea… și destui caută cu lumânarea prilejurile, de nu cumva chiar le inventează; că la mijloc nu-i decât un provincialism ascuns sub principii și de fapt grotesc, împins până la caricatură; că – temându-se ori bucurându-se – la București nu va avea încotro și va trebui să ajungă; că și data trecută trăise cu șarpele în sân și până la urmă în București pur și simplu nu avusese răgazul – decât la gară și în avion; că n-avea niciun motiv să se îndoiască de puterea pe care și-o dovedise și în situații mai grele asupra ei înșiși; că într-un oraș atât de mare există destule șanse și variante pentru a evita…

                    Degeaba!

                    Toată piramida de argumente nu rezista mai mult decât dura alcătuirea ei, exact în clipa următoare se surpa. De neînțeles fiind că nu logica o surpa, nu cine știe ce contraargument, nu vreo îndoială. Odată argumentele epuizate, apărea din nou panica – și gata! O panică difuză, fără noimă, o stare, un instinct. Adevărul fiind, de fapt, că ea însăși nu îndrăznise să treacă mai departe, să-și gândească panica și s-o înțeleagă, că ea singură se mulțumise să rămână la sentimente și instincte – îi era prea de ajuns și atât.

„O, Doamne, penibilă pot să fiu – cretină, stupidă și toantă: pentru o călătorie la București să fac tot bâlciul ăsta?!”

                    Ei bine, ridicolul s-a văzut întreg abia după ce s-a urcat în tren, oricât de minuțios și ori de câte ori și-l imaginase mai înainte.

                    Călătorise spre București liniștită. Atât de liniștită încât nici măcar ea – tocmai ea, femeia lucidă, stăpână pe sine sau, cum i se spunea prin târg, afurisită – n-a apucat să se bucure de această nesperată minune.

                    Pur și simplu dormise!

                    Da, va trebui să ne resemnăm, și în ce privește ironia, rămânem mereu niște diletanți pe lângă imprevizibila noastră stăpână – întâmplarea. Bunăoară cu Olga: adormise de cum se urnise trenul din loc, prin fața geamului abia defilau silozurile uzinei. O ajunsese tocmai aici, în zăpușeala compartimentului neaerisit, oboseala pentru care toată ziua de ieri o ținuse într-o alergătură, oboseala care o noapte întreagă se ascunsese de parcă pierise și pe care aerul rece, tăios, din preajma zorilor, păruse a o fi alungat pentru totdeauna. Un Simenon cu coperta încă lucioasă și curată, procurat anume pentru temutele ore ale călătoriei, îi umfla acum inutil poșeta – măcar nu-l citise în nesfârșita noapte albă care se sfârșise abia în gară.

                    Și Olga a dormit adânc, probabil fără vise, sănătos, de n-a tulburat-o nici zarva din stații, nici forfota trezirii celor din compartiment, nici chiar șuvoiul de aer răcoros care întâi în părul ei se încâlcea, după ce toți ceilalți călători căzuseră de acord că trebuie neapărat deschisă fereastra. Ar fi sosit și în București dormind, dacă bătrânica de alături – închipuindu-și că-i face un bine – n-o zgâlțâia de umăr când trenul trecea cu viteză prin Chitila. Până sub Podul Grant a continuat să stea liniștită, încă narcotizată de somnul adânc, dar ridicându-se să-și ia bagajele a cutremurat-o – ca un șoc electric – emoția. O emoție îngrozitoare: îi tremurau mâinile, i se înmuiaseră picioarele, îi șiroiau lacrimile și, ca să nu se facă de râs în fața unor necunoscuți, se aplecase periculos în afară, se prefăcuse captivată de ceea ce putea zări – printre clădiri și peste ele – din animația Griviței. Nu se vedea mare lucru, bineînțeles, dar ea prin perdeaua de lacrimi nu văzuse nimic, îi mai defilaseră prin față și două trenuri care tocmai plecau unul după altul, iar când a fost în stare să întoarcă spatele peronului aglomerat și zgomotos compartimentul deja se golise.

                    N-a mai avut, așadar, față de cine se ascunde și încă nu ajunsese la ipocrizia de a se ascunde chiar față de sine. Cel puțin așa se explica ea, de aceea în singurătate era mai vulnerabilă, mai neajutorată decât în mulțime. S-a lăsat deci copleșită de emoție, mâinile i-au tremurat din nou, ochii i s-au împăienjenit iar, a trebuit să se așeze pe canapea, nu i-a mai ajuns aerul…

                    Și astfel a pus piciorul pe peronul Gării de Nord cu sentimentul – deadevăratelea de fapt, nedorit, cumplit, insuportabil și neadevărat pe deasupra – că abia acum se întorcea prima oară, la opt ani după ce-l părăsise cu o batistă albă și romantică în mână. Era exact sentimentul de care se temuse cel mai mult, sentimentul de la care știa că i se vor trage toate, sentimentul pe care sperase că va fi în stare să-l evite – iată dar că nesperatul somn se dovedea ca și inutil, nu rezolvase decât orele cele mai puțin numeroase și chinuitoare ale călătoriei propriu-zise.

***

                    Mergeau cu a doua, din când în când mai trebuia să calce și frâna, se târau în spatele unei căruțe așteptând să treacă un tractor, să poată depăși. Dar tractorul avea și două remorci, iar în spatele lui ieșise pe șosea altul, încă unul lua curba dintr-un drum de câmp…

–Iertați-mă, dar nu înțeleg: la Paris n-ați plecat cu avionul? Că aeroport internațional are doar Bucureștiul, așa că n-ar fi fost prima oară…

–Sigur că nu era prima oară! Tocmai de aceea am și spus că era un sentiment neadevărat, nu numai nedorit…

–Și totuși de el v-ați temut, ați sperat să-l evitați, de un sentiment neadevărat. Asta nu înțeleg.

–Nici nu e foarte simplu – a convenit Olga. O părelnică nuanță ironică sau poate doar teama de a nu fi interpretată așa a făcut-o să adauge repede: Data trecută călătorisem cu un grup mare, gălăgios, îmbătat de perspectiva unui an în străinătate și tot trecusem prin momente penibile la sosire. Dar atunci eram așteptați în gară, zarvă, liste, buletine, un autobuz ne-a dus direct la minister, am stat în ședințe până seara, din nou cu microbuzul la hotel, iar dimineață în zori… Între timp se mai adunaseră șapte ani. Îți dai seama? Șapte ani! Cum să nu mă tem chiar și de sentimente neadevărate?! Mai sosisem și singură, nu mă aștepta nimeni, nimeni nu-mi reținuse cameră la hotel…

                    Tractoarele veneau în coloană, Marțian părea să le numere – atât era de calm.

–A început secerișul grâului! Dacă v-ați fi dus și de data aceasta cu grupul…

–M-aș fi dat în spectacol, ca data trecută!

                    În fine, partea stângă a șoselei se eliberase.

–Nu-i sigur – a observat Marțian accelerând. În orice caz ați fi avut de cine vă feri, poate că ați fi reușit să vă stăpâniți și ați fi avut și cameră rezervată.

                    L-a așteptat să ajungă la 70 la oră, viteza lui de drum liber. Abia atunci i-a tradus în vorbe zâmbetul nostalgic pe care el oricum nu-l văzuse, pentru că nu privea decât în parbriz și în oglinda retrovizoare.

–Știi, astăzi nu mai sunt chiar așa de sigură că am făcut rău plecând singură și umblând până la prânz după o cameră… Din hotel în hotel, până la urmă am colindat orașul cu treabă, altfel probabil mi-aș fi interzis, mă știu eu! Și existau în orașul acela mare atâttea locuri… atâtea locuri care… cum să-ți spun…

–Știu – a ajutat-o Marțian să iasă din impas. Străzile au amintiri, a fost și un film. De titlu spun, că filmul nu l-am văzut…

                    El nu i-a văzut înfiorarea, nici buza de jos care prinsese să se învinețească între dinții strânși. Dar după vreo doi kilometri de tăcere a bănuit că s-a întâmplat ceva și a adăugat cu glas răgușit dintr-o dată:

–Probabil era un film prost, iertați-mă…