Blog

Când m-am născut se întrevedea o oarecare lumină (era epoca post amnistie și a deschiderii din ultima parte a domniei lui Dej), care începea să-i facă pe unii să creadă că poate fi ceva bun în comunism. Și asta a continuat și în primii ani ai lui Ceaușescu…

Televiziunea era alb-negru, televizoarele mici, dar încă aveam la ce să ne uităm peste zi și seara. „Cel mai iubit fiu al poporului” încă avea curaj să-și plimbe oaspeții prin oraș într-o mașină decapotabilă. În 1969 cred că l-am și zărit trecând cu Nixon pe Sălăjan și i-am făcut cu mâna. De pe atunci începusem să spun bancuri politice și tata îmi atrăgea atenția, cam cu jumătate de gură, să nu mai repet așa ceva celorlalți copii, dar mă lăsa în continuare să asist la discuțiile un pic filozofice cu familiile prietenilor, foști colegi de facultate – Corbea, Cazacu și Carbarău, cinci absolvenți de filozofie și două profesoare de limba română.

Mă fascinau pe vremea aceea defilările, în special cele militare, și o întrebam pe mama cine sunt oamenii din portretele uriașe purtate pe umeri de oamenii muncii. La început, în afară de Marx, Engels, Lenin și Dej erau mai mulți care meritau scoși la defilare… Mie îmi plăcea figura aparte, cu barbișon, ca din altă epocă, a lui Ștefan Voitec, ultimul supraviețuitor al fostului partid social-democrat, absorbit imediat după război de comuniști. Însă de la un timp nu mai erau purtate decât două portrete, al lui și al ei. Nici măcar fondatorii marxism-leninismului nu au rezistat cultului personalității „celui mai iubit fiu al poporului”!

După ce s-a întors din primul său turneu asiatic, în care se întâlnise cu Mao și cu bunicul actualului Kim, „marele cârmaci” a început să schimbe macazul, să se înconjoare de yesmeni și lucrurile au început să scârțăie. Au apărut cotele la carburanți, oprirea circulației autoturismelor personale de la prima ninsoare de după anul nou și până în mai, frigul în case și „frații Petreuș”, păsările mutante cu două capete și patru gheare, dar un singur corp…

Din vizita lui în China am reținut bancul cu Mao, care era deja un pic dus cu pluta, și care, atunci când a aflat că suntem 20 de milioane de români, l-a întrebat pe Ciu En Lai, primul ministru al Chinei, la ce hotel ne cazase în Beijing.

Programul televiziunii fusese redus la două ore pe zi, pe un singur canal și devenea tot mai clar că singura contribuție a tovarășului la unire era comasarea telejurnalului de seară cu cel de noapte. Și dacă s-a găsit cineva curajos să-i spună tovarășului că trebuie să-și amâne discursul până la încheierea prelungirilor semifinalei de cupă europeană dintre Benfica și Craiova, ca să nu-l înjure lumea, n-a mai fost nimeni atât de îndrăzneț să-i spună că meciul urma să aibă și penaltiuri…

Cutremurul din 77 m-a găsit elev la liceul Basarab din București, cel din 86 inginer stagiar la Fieni, iar cel din vara lui 90 la Varna, în prima noastră ieșire în străinătate.

La începutul lui 89 am devorat în câteva nopți romanul lui Orwell, 1984, și am fost îngrozit cât de bine semăna această utopie, cu excepția unor tehnicalități devenite realitate după încă vreo 30 de ani, cu situația noastră din țară.

În decembrie 89 s-a terminat și cu comunismul, o perioadă numai declarativ, și au fost îndepărtați cei cu două clase mai mult ca trenul care conduseseră țara timp de 45 de ani. (Sigur, ei spuneau că au mai multe, dar diplomele le primiseră după ce ajunseseră să ocupe funcții importante în aparatul de partid și de stat. De exemplu, Ceaușescu și-a luat bacalaureatul în noiembrie 1965, cu 10 pe linie, la câteva luni după ce devenise conducătorul națiunii… Știa el ce știa Eugen Ionescu, când a scris piesa „Lacuna”!) Avea să fie însă mai rău, pentru că s-au băgat în față toți fripturiștii și ariviștii cu diplome cumpărate pe la universități private transformate în tipografii, și liniile a treia și a patra din fostul partid comunist, dar și fiii unor foști politruci și ai unor foști securiști.

Eu nu m-am înghesuit să ies în față la revoluție și mi-am văzut de treabă la Institutul unde lucram. Și nici tata, deși s-a trezit în prima linie, la televiziune, și după vreo săptămână a adus înapoi acasă mașina ciuruită de gloanțe. El chiar râdea de diplomele de revoluționari acordate, o premieră mondială…

Dar faptul că vorbeam engleză, o rupeam pe franceză și mă pricepeam și la programarea pe calculator au devenit brusc chestii importante. Dorința mea de a învăța mereu m-a ajutat să prind o bursă în Franța și în noiembrie 91 aterizam la Paris într-o cu totul altă civilizație, parcă și pe o altă planetă! M-am întors acasă după un an, ca un fel de chior în țara orbilor, unde prea puțină lume înțelegea ce spun și mă lua în serios…

La începutul lui 93 a avut loc evenimentul cel mai important din viața mea – nașterea copilului, care a schimbat multe, dar nu esența mea de „loose cannon” și „je m’en fichisme” pe care am reușit să le păstrez, chiar dacă relativ atenuate, până în ziua de azi.

În 94 am trecut definitiv în mediul privat, fără a mai privi vreodată înapoi spre o slujbă la stat, iar în 96 am început prima mea aventură antreprenorială, destul de haotică, în ton cu vremurile, care s-a finalizat cu proiectarea și construcția unei fabrici de ipsos.

Anii 2000 au fost și mai agitați, aproape ca un roller coaster, și în trei rânduri am ajuns la pământ, fiind salvat o dată de un olandez și de două ori de prieteni. Copilul nici nu înțelegea la un moment dat cum putem fi acum pe culmi și după o scurtă perioadă într-o imensă groapă de potențial.

Am început să scriu în 2014, când presimțeam următoarea prăbușire ce avea să vină, și am continuat, cu o încăpățânare disciplinată, până-n ziua de azi. Rezultatul: peste 1.600 de articole de dezvoltare personală, turistice și povești despre trecerea mea prin viață și oamenii pe care i-am întâlnit.

Am trecut cu bine de la comunism în capitalismul sălbatic, original, autohton, ca-n bancuri – cu o sută de ani în urma americanilor. De la telefoanele fixe și cele publice cu fise, la cele mobile, la laptopuri, tablete, internet, telefoane inteligente și o lume complet conectată. De la o perioadă de relativă prosperitate și pace, la pandemie și la un război fără sfârșit la graniță ori fără un sfârșit previzibil care să ne convină…

În cei 40 și un pic de ani de când suntem împreună am avut grijă ca soți mea să rămână tânără pentru totdeauna, îmbătrânind alături de mine, ca în melodia compusă și cântată de Sunny Sweeney, „Grow old with me”. Unul dintre noi a fost whiskeyul și celălalt berea îmbuteliată, unul stânca și altul piatra care se rostogolește în acest montagne rousse fără sfârșit numit viață…

De ceva mai mult de o săptămână sunt pensionar cu acte în regulă, dar mi-am propus, în măsura posibilului, dacă mă mai vrea cineva, să continui să mai lucrez o vreme și, în orice caz, să scriu, dacă sunt oameni care să și dorească să mă citească…

În anii 60 când mă gândeam că voi ieși la pensie în 2020 (la 60 de ani), mi se părea un  pod foarte îndepărtat. Dar l-am depășit deja și am trecut de cealaltă parte…

Așa că… La mulți ani, mie!