Blog

Dar însă altfel nu văd ce rost ar fii avut sumedenia de prosoape agățate în biblioteca lui ca și în baia unui apartament cu mulți locatari și nici deodorantele aliniate pe un raft la îndemână și din care probabil tocmai pulverizase înainte de a sosi pentru-că în încăpere mirosea ca într-o pădure de brad dupe ploaie.

Și toate acestea la o oră când el înșiș spunea că numai din cauza mea nu era încă scufundat în munca lui științifică.

Dar însă nu era de cât un amănunt ne-esențial și singur.

În rest și coama de păr alb răzvrătit

            și ochelarii prinși cu lănțișor dupe gât când nu stăteau pe nas

            și halatu de mătase

            și pereții îmbrăcați cu mii de cărți în dezordine

            și cutiile cu fișe sortate în plicuri de diferite culori

            și colecția de creioane și pixuri din vaza de marmoră albă

            și mașina de scris

            și jilțu cu perniță ca și un covrig

            și măsuța din colț cu tot ce trebuie pentru o cafea rapidă

            și obiceiu dea rămâne minute în șir cu obrajii prinși în amândouă palmele

            și pipa fără tutun

            și rostirea cu gându pierdut cine știe pe unde a unor vorbe puține și a multor „da-da-da”

totu-totu îl arăta un savant adevărat dintr-o veche familie de savanți.

Tocmai scria o carte de filozofia culturii.

Parcă mă primise ca să îmi acorde un interviu = un concurs de împrejurări în spatele căruia se ascundea evident o comandă socială și imperativele epocii îl adusese în fața acestei problematici pe cât de interesante pe atât de puțin abordate și descoperise el înșiș uimit că era în măsură să aducă chiar și anumite contribuții personale – bună oară în definirea raportului dintre

A tot încercat să mă introducă „în acest univers fascinant care e filozofia culturii” și dacă aș fii fost în stare să mă prefac măcar că înțeleg despre ce era vorba probabil că întâlnirea noastră nu ar fii fost atât de jalnică.

Dar însă eu rămăsesem un om al producției – „un creator de cultură materială” dupe expresia lui.

Iar peste toate mai venisem la el ca și la un vechi tovarăș – anii petrecuți cândva înpreună mi se păreau cel puțin la fel de importanți ca și anii în care nu ne văzusem.

Spre rușinea mea nu prea repede dar însă în cele din urmă tot am înțeles că ceia ce ne unise cândva avea acum pentru el numai valoarea unui capitol important din dosaru ferecat la un serviciu de cadre și puținele întâmplări din vremea aceia pe care am reușit să i le trezesc în amintire au avut daru să îl uimească – cam cum îl fac ne-încrezător pe un moșneag năzdrăvăniile din propria lui copilărie.

Convingerea mea e că nu se prefăcea.

Și nici nu ajunsese în situația aceasta intenționat.

Trecuse dintr-o etapă în alta a vieții lui cum ai trece dintr-o cameră în alta și ușile se închisese în urma lui atât de bine și de perfect încât nici un ecou nu răzbătea.

Lumea lui actuală de oameni de știință îi era de ajuns iar pentru-că nici unu dintre noi nu îl urmase aici ne pierduse pur și simplu – mă găsisem eu să vin să îl trag de mânecă și iată că plin de bună voință se străduia totuș zadarnic să iasă măcar câteva momente dintre problemele acelea ale lui care pentru mine nici nu existau.

Dar însă pentru el avea vreo importanță tot ce mi se întâmplase mie de când nu mă mai văzuse?

Era efectiv și sincer un om fără amintiri.

Ceia ce totuși nu înseamnă că se eliberase de tracutu lui.

Câtuș de puțin.

Dacă nu ar fii fost de cât nădușelile care îl tot treceau în fața cărților chiar dupe ce ajunsese el înșiș să scrie cărți.

Dar însă înainte de orice e chiar daru acesta cu totu special al lui Leonida Fînaru de a trece prin viață ca și din cameră în cameră și mai ales dea zidi ușile între ele.

Pentru amintiri pot exista astfel de uși care se închid ermetic – pentru daru acesta aparte iată însă că nici una nu a fost suficient de etanșe ca și de altfel pentru tot trecutu pe care vrem ori nu îl purtăm cu noi.

Am dat doar un exemplu și nu are rost să îl și prelucrez.

Teamă îmi e că deja am cam întrecut măsura.

Teamă îmi e mai ales să nu vă fii lăsat impresia că tare îmi place mie să îmbrac haina lupului moralist.

Nu ați putea să credeți ceva mai ne-adevărat

                    I)pentru-că nu aceasta a fost intenția exemplelor

II)chiar dacă în general nu pot să trec indiferent pe lângă oameni și nu mă pot împiedica să îi judec cu asprime atunci când merită – vizavi de vechii mei tovarăși cel mai adesea mă străduiesc să îi înțeleg.

Am toate motivele să fiu convins că nu constitui vreo excepție printre ei și prin tot ce am povestit mai sus despre Tudorache Bolocan și Leonida Fînaru urmăream tocmai să vă conving și pe dv. de această ideie a mea.

Cu toții am pornit cam dupe aceiași linie și am mers drept înainte – cât am putut noi mai drept și mai fără ocolișuri – dar însă astăzi drumu acesta nu prea arată ca și trasat cu rigla și sânt momente când eu însuș stau și mă minunez

unde am ajuns și unde năzuiam

cum am croit și cum am cusut

                    ce am visat și ce a ieșit.

Nu dau vina pe nimeni.

Nici nu e cazu să căutăm vini și vinovați.

Au existat doar cauze și condiții.

Datorită lor viața fiecăruia dintre noi e mai complicată

                                                                             mai întortocheată

                                                                             mai încâlcită uneori

de cât a acelora care dupe noi nici măcar nu au ținut și nu s-au străduit să trăiască cât mai simplu și cât mai drept.

Din păcate eu nu am îndemânarea dv. dea îmi formula ceia ce vreau să spun limpede și concis ca și o maximă de dicționar.

Dat totuș cred că am ajuns unde vroiam.

Tocmai pentru-că indiferent dacă îmi convine ori nu eu unu nu mă pot debarasa de trecutu meu personal și ca atare nu pot fii cunoscut

judecat

ghicit măcar

fără el – comsider de datoria mea să răspund singur la întrebările pe care nu vi le puneți și nu mi le puneți.

Măcar la 3 din câte se pot pune =

• cum am ajuns inginer?
• cum am ajuns singur?
• cum am ajuns inginer șef aici?