Blog

Vineri dimineață la nouă și jumătate am ajuns din nou în zona industrială din Villeparisis, de data asta la firma Alpha Plâtre. Aceștia aveau un cuptor vertical de deshidratare a gipsului în care procesul de eliminare parțială a apei se făcea în suspensie cu gazele de ardere prin niște camere de turbionare, urmate de unele de destindere. Era ceva complet diferit față de ceea ce propuneau ceilalți și de celelalte sisteme din industrie și, probabil, ținând cont și de informațiile sumare furnizate la nivel de ofertă, nici n-am înțeles mare lucru despre acest cuptor atunci când am dat oferta lor la o parte.

Ne-au primit chiar fondatorii firmei, domnii Setera și Bourguignon. Aceștia nici nu aveau cărți de vizită separate. Pur și simplu mi-au scris ambele nume cu pixul pe o carte de vizită care conținea denumirea firmei, adresa și numerele de telefon și de fax. Erau niște tipi doar un pic săriți de 50, cu mare experiență în industria ipsosului, obișnuiți să facă lucruri, să stea cu mâinile în pasta de ipsos sau „hands on”, cum se spune acum…

Am băut rapid câte o cafea în picioare, din pahare de carton, în timp ce vizitam fabrica, apoi ne-am suit în mașini să mergem să vizităm uzina în care grupul Lafarge Plâtre își fabrica ipsosurile speciale și unde instalaseră unul dintre primele cuptoare vândute de cei doi domni. Vizita în această uzină, din care nu am văzut și nu ni s-a vorbit decât strict despre cuptorul Alpha Plâtre, dar mai ales discuția cu specialistul care ne-a condus prin fabrică, în cadrul căreia întrebările mele s-au concentrat pe motivele achiziționării acestui tip de cuptor, a calității produsului care rezulta, a utilizării lui, dar și despre ce alte tipuri de cuptoare mai au în fabrică și ce produse scot pe poartă, chiar dacă răspunsurile au rămas destul de vagi, m-au convins că va trebui, atunci când aveam să elaborez forma finală a studiului de fezabilitate pentru fabrica de ipsos de la Turda, să analizez mult mai serios și această variantă, care începea să mi se pară chiar interesantă.

Ne-am întors înapoi la sediul firmei și acolo cei doi asociați ne-au povestit mai multe despre tehnologiile și produsele lor. Materialul de bază pe care-l foloseau la fabricarea echipamentelor era oțelul inoxidabil și de aceea tot ce vedeam în acel moment la ei în producție, elemente pentru producția blocurilor de zidărie cu nut și feder în principal, strălucea la lumina neoanelor.

Vizita s-a încheiat cu o masă de prânz luată la restaurantul din zona industrială, unde discuția s-a dus mai mult spre zona personală, eu mai ales încercând să aflu mai multe despre istoria profesională a celor doi. Aceștia lucraseră toată viața în industria ipsosului și mai mult de zece ani împreună înainte de a se hotărâ să înființeze în 1985 firma. Nu erau doar asociați, ci mai întâi erau doi prieteni foarte buni. La început fabricaseră piese de schimb pentru fabricile de blocuri de zidărie, destul de multe în Franța și-n Germania pe vremea aceea, apoi instalații întregi, iar dupa 90 inventaseră acest cuptor vertical pentru deshidratarea gipsului.

Pentru cei care nu știu, diferența între gips și ipsos constă într-o moleculă și jumătate de apă. Gipsul este cristalizat cu două molecule de apă, în timp ce ipsosul are doar o jumătate de moleculă, de fapt o moleculă de apă la două molecule de sulfat de calciu.

Restaurantul unde luasem masa era absolut la fel cu cele pe care le întâlnisem și le folosisem în toate misiunile prin fabricile de ciment din Franța în care mersesem. Restaurante fără pretenții, unde mânca la prânz tot personalul din acea zonă industrială, cu o salată de antreuri „à volonté” (la discreție, „all you can eat”), un fel principal diferit în fiecare zi („plat du jour”), iar dacă nu-ți plăcea acesta puteai lua o friptură cu cartofi prăjiți, și două deserturi la alegere, în general diferite de la o zi la alta. Le-am povestit colegilor de drum că acesta era un restaurant tipic franțuzesc de zonă industrială și că, dacă vor fi un pic atenți, vor observa că mănâncă acolo muncitori, ingineri sau alte cadre cu pregătire superioară și chiar directori.

Colegii mei de drum fuseseră un pic bulversați inițial de simplitatea și absența totală a protocolului în cadrul acestei vizite. Fusesem primiți mai mult ca niște prieteni vechi, decât ca niște clienți potențiali. Însă spre sfârșit chiar începuse să le placă și, pentru prima oară, după seara de la Le Havre, li s-au dezghetat limbile și au trecut și ei la lucruri mai personale.

Pentru că eram foarte aproape, i-am convins să ne petrecem după amiaza vizitând castelul de la Vaux-le-Viconte, castelul Măștii de Fier cum îmi place mie să-i spun, pentru că aici a plasat Dumas serbarea în cadrul căreia se încearcă substituirea Regelui Soare cu fratele tău geamăn. A fost, ca și în realitate, din punct de vedere istoric, o avanpremieră a Versailleului pe care ne propusesem să-l vizităm duminică…