Blog

Propriu-zis pot fii deosebite 3 motive

                                                             niveluri

                                                             etape

ale stării mele prin care am trecut și pentru care mă mulțumesc să înprumut termenu oarecum blând folosit de dv. = „descurajare!”

Bine înțeles că cel dintâi și cel mai violent a fost jicnirea.

Mulțumită ei am izbutit să mă zmulg din asfalt și în spre ziua următoare chiar să adorm – totuș nu mă întrebați ce am făcut în răstimp pentru-că din câte oi fii făcut nu reușesc să îmi amintesc de cât că la un moment dat am dat buzna în propria mea locuință și mai înainte dea închide ușa apartamentului am rupt bucăți-bucățele toate listele de întrebări și probleme pentru dupe-amiaza pe care le adunasem într-un sertar al bibliotecii.

Mulțumită tot jicnirii nu îmi a fost greu să vă evit în următoarele 4 zile și nu încape nici o îndoială că aș fii fost în stare să ratez orice contacte dacă în timpu tratativelor nu se umplea pe birou secretarei o mapă întreagă de probleme curente.

Am stat în cumpănă dar însă nu prea mult = nu puteam și nu aveam voie să mă dezmint peste noapte. Era problema dv. și nu a mea dacă fiind chiar în prezidiu ați fost capabilă să gândiți cu totu altfel de cât referatu prezentat și la puține zile dupe aceia pur și simplu să luați în derâdere o apreciabilă „inițiativă” – ca și „invenție”.

Aceasta a fost gândirea mea – bună ori rea.

Oricum nu aș putea și nici nu obișnuiesc să mă dezic de ea.

Jicnirea bine înțeles că nu trecuse câtuș de puțin și a ieșit la iveală cât se poate de clar imediat ce am trecut să o transpun în practică = numele dv. nu figura pe lista pe care de fiecare dată o dădeam secretarei ca să facă convocarea.

Abia când secretara a intrat să mă anunțe că toată lumea e adunată și se poate începe am întrevăzut greșeala = „dați repede un telefon să vină și șefa laboratoarelor.”

Secretara a arătat spre ușe = „E dincolo.”

A fost un moment.

Îmi e practic imposibil să îmi mai dau seama câte fețe-fețe oi fii făcut până am avut ideia să mă ascund în palme ca și când îmi frecam fruntea și ochii = „Sunt atât de obosit încât nu mai țineam minte dacă o trecusem pe listă.”

„Pe listă nu era – a venit singură.”

Așa cum mă aflam subt ochii secretarei dar însă din fericire cu fața încă în palme am resimțit cum mă îngheață al doilea motiv de descurajare = vinovăția.

Termenu nu e de atunci.

Am avut nevoie de ceva timp

                                                 răbdare

                                                 curaj

                                                 perfecționare

ca să merg până în pânzele albe și să aflu un nume dintr-un singur cuvânt pentru motivu acesta care în prima clipă părea că provine doar dintr-o greșeală momentală și abia când am intrat să analizez simțământu ne-plăcut că fusesem prins

                                                                                                                                                                                                                              descoperit

                                                                                                                                                                                                                              dovedit

Eram departe – abia la începutul drumului pe care nici nu îl bănuiam că există și numai astăzi pot să zic că tocmai luminarea ne-cruțătoare a motivului acesta de descurajare a marcat primii mei pași într-o îndeletnicire

                                                                                                                                                         trudă

                                                                                                                                                         specialitate

                                                                                                                                                         artă

supra-numită chiar de dv. în momente de bună dispoziție = „a despica firu de păr în patru și în multiplii lui.”

Nu e cazu să insist mai mult.

Mai cu seamă că eu însuș mă consider doar un ucenic al dv. întârziat și silnic.

Așa încât nu mă îndoiesc că ve-ți înțelege de ce nu mă prea îndemn să iau de la început tot procesu ca să îl pun aici pe hârtie și prefer mai bine să trec direct la concluzia lui finală.

Vrând ne-vrând a trebuit să recunosc cinstit că dv. văzuse-ți mai bine și mai înaintea mea că dincolo ori în spatele ori alături – dacă nu cumva înșiș nevoia

                                          precauția

                                          dificultatea

                                          încrederea

și câte alte motive mai găsisem ca să apelez la competența dv. – se afla și plăcerea dea fii împreună.

Puteți să mă credeți ori nu – eu de la dv. am aflat aceasta.

De aici simțământu că fusesem descoperit și prins.

De aici vinovăția.

Teamă îmi e că nu e de crezut și orice aș zice și aș scrie eu nici o dată nu o să mă credeți – tocmai de aceia îmi luasem măsura dea reduce relațiile dintre noi la cele strict profesionale și obștești iar când dv. ați venit lângă mine în pauza unei ședințe am strâns din dinți și am preferat mai de grabă să rămân cu un răspuns la întrebarea dacă sânt supărat pe dv.

Teii înfloresc în mai și decorația ați primito în septembrie.

O vară întreagă deci.

O vară întreagă îmi a fost necesară să mă pot împăca cu ideia că nu există nimic condamnabil în starea de spirit plăcută pe care o resimt în prezența dv. – în afară de faptu că ar fii fost de dorit să o știu și să o declar cinstit înainte dea îmi reproșa dv. că încerc să provoc ori să înmulțesc prilejurile prin tot felu de mijloace incorecte ori indirecte.

Între timp vă mai căutasem și fără nici o treabă.

Din când în când.

Rar și cu măsură.

La început ca să nu fiu cumva silit în pauza veunei ședințe să recunosc un adevăr imposibil de crezut.

Cum însă timpului nu îi rezistă nimic

Spre sfârșitu verii eram chiar pe cale să mă împac cu mine însuș și efectiv nu știu cum ar fii decurs mai departe situația dacă nu venea aprobarea pentru decorații și nu descopeream cu acest prilej cel de aș III-lea motiv de descurajare – acela peste care nu pot să trec nici până în ziua de azi.

Ba știu – probabil că aș fii ajuns să îl descoper altfel.

Poate din nou cu ajutoru dv.

Ceia ce ar fii însemnat.

Faptele rămân totuș fapte.

Întrucât eu nu aveam ce căuta pe o listă de decorații întocmită și aprobată cu ocazia împlinirii a ani de la începerea construcției uzinei am ieșit din birou directorului fără să stârnesc bănuieli – mai ales că între el și Iordache tocmai se pornise un fel de joacă dea va-ți ascunselea = cine să vă anunțe.

De teamă să nu îmi ia vreun telefon înainte aproape am alergat până la acvariu dv. și abia când să intru am ezitat o clipă la gându că pentru o asemenea veste ar fii fost mai bine să vă chem în birou meu cu pereți de cărămidă.

Gându acesta ori îmi venea devreme ori nu îmi mai venea de loc pentru-că nu a făcut de cât să mă sperie și să mă bâlbâie – în loc să încep cu decorația am strigat „Mâine plecați la București” și nici nu am mai apucat.

În orice caz ar fii trebuit să vă dau vestea aceasta într-un birou cu pereți zdraveni și ușe capitonată.

Ceia ce a urmat.

Nici nu știu cum să vă descriu.

Practic nu am mai văzut așa ceva și doar în viața mea pot să zic că am văzut de toate.

Va-ți albit și va-ți învinețit.