Călători către nicăieri – Capitolul 4/2
Bine înțeles că orice învăț își are și dezvățu.
Totuș mai la îndemână a fost să inventez ședința aproape zilnică pe care cei nechemați au poreclito în derâdere „sfatu înțelepților” și chiar așa ia rămas numele până în ziua de azi pentru-că din punct de vedere principial nimeni nu a putut să îmi facă vreo vină că nu iau hotărârile de unu singur.
Eu am fost evidențiat și popularizat pentru această inițiativă.
Îmi amintesc că erați în prezidiu la ședința respectivă de la județ și cât a durat citirea pasajului cu pricina din referat eu din rându întâi am tot pândit pe fața dv. ceva care să trădeze dezacordu sau măcar ironia. „Din incompetență tovarășilor. Din incompetență ne adună și ne cere părerea – nu știe despre uzină la ora aceasta de cât ce a învățat de la mine.”
Bine înțeles că nu mă așteptam să ziceți cu glas tare asemenea vorbe tocmai din prezidiu dar însă cred că aș fii fost mai puțin uluit dacă le auzeam de cât să îmi dau seama că în acel moment gândeați exact invers.
Azi știu că încă de pe atunci gândeați exact invers.
Pentru-că la nici două săptămâni dupe ședința în cauză au sosit partenerii francezi în legătură cu extinderea uzinei și sa iscat situația pe care am pornit să o demontez.
Fusesem deja consultat cine consider eu că ar trebui să mă însoțească la tratative și bine înțeles primu nume care îmi răsărise în minte fusese al dv. chiar dacă am avut grije să îl fii zis numai al treilea.
Cel mai de preferat ar fii fost ca tocmai eu să nu particip la tratative și până în ultima clipă am tot încercat să mă șterg dupe lista pe care ajunsesem să figurăm numai noi doi din partea uzinei în urma nenumăratelor transcrieri și aprobări.
Ca să vă dați seama măcar acuma cât de departe de adevăr au fost acuzațiile dv. față de care la momentu oportun am luat poziția mutului – nu îmi venise atunci în minte de cât proverbu „cine se scuză se acuză” – am să enumer aici motivele pe care le aveam pentru a nu fii încântat de o asemenea misiune indiferent dacă eram ori nu împreună =
- aveam o singură experiență de sarcină îndeplinită cu ajutoru unui translator și cele 10 zile cât a trebuit să rămân în satu acela unguresc de lângă graniță îmi par și azi cea mai grea încercare din viața mea de activist
- că nu sânt bun la tratative comerciale e puțin zis – înșiș felu meu de a fii e atât de diametral opus tocmelilor de orice fel încât dupe o campanie împotriva speculanților am fost propus să lucrez în miliția economică
- ori câte lămuriri am primit ori am găsit de unu singur astfel încât până la urmă am ajuns să înțeleg necesitatea dea ne însuși cele mai noi cuceriri ale științei și tehnicei – indiferent de unde provin ele – în sinea mea tot nu mă împac cu faptul că le luăm mai ales de la o societate pe care ne luptăm să o dărâmăm și la noi aici chiar am reușit – cel puțin speram să nu ajung vre o dată eu însuș să tratez ca și un nevoiaș cu reprezentanții capitalismului
- din capu locului aveam simțământu ne-plăcut al unei nedreptăți personale ori măcar al unei trageri pe sfoară și nu am mai avut nevoie de dovezi – dar însă nici nu am mai putut obiecta – când mi sa adus argumentu că am fost ales eu din toată conducerea uzinei tocmai pentru că nu fusesem acolo și nu cunoșteam personal pe nimeni de la partenerii francezi
- în viața mea am stricat destule petreceri ca să fii învățat că nu am ce căuta printre oamenii porniți pe așa ceva iar programu stabilit de specialiștii comerțului exterior prevedea zilnic recepții
cocteluri
degustări la cramă
și altele la fel
- ca să nu mai vorbesc de condițiile în care primisem sarcina să obținem contractu.
Așa dar se prezentau lucrurile.
De loc promițătoare.
Și totuș cele 7 zile de tratative puteau să îmi rămână în memorie la fel de încununate de succes ca și în dosaru de cadre dacă nu ar fii fost finalizate prin o discuție de care uite îmi amintesc cu strângere de inimă și năduf și în ziua de azi – dupe atâta vreme.
Nu o așteptam și nu o bănuiam.
Dimpotrivă = veneam ușor ca și fulgu și mândru de noi amândoi de la recepția care urmase dupe semnarea contractului.
Trimisesem mașina pe care o aveam la dispoziție la garaj pentru-că simțea-ți nevoia să facem câțiva pași pe subt teii înfloriți și întrebarea dv. vădit zeflemistă mă găsise sus de tot – în așa-zisu al IX-lea cer.
„Și acum ce va urma.”
Am tot căutat de atunci încoace un răspuns pe măsura întrebării.
Nu e de găsit.
Și din nou ați râs = „Mă tot întreb ce ai să mai inventezi.”
Nu mă știam inventator.
Dar totuș se poate să fii inventat ceva fără să iau seama.
„Bună oară componența delegației noastre la tratative.”
Fusese atâtea variante și se ajunsese atât de sus pentru aprobări încât am râs una bună.
Teamă îmi e că râsu a provocat izbucnirea = „Dacă e pe așa am să ți le spun în ordine cronologică. Nevoia dea te ajuta eu să cunoști uzina – prima. Nesfârșitele liste de întrebări și probleme pentru dupe-amiaza – a doua. Sfatu înțelepților – a treia și delegația – ultima. Mă tot întreb ce ar putea să urmeze și nu reușesc să îmi dau seama.”
Ar fii fost și greu dacă nu dea dreptu imposibil – eu însuș nu meritam brevet de invenție de cât pentru „sfatu înțelepților” dar însă rostu lui fusese cu totu și cu totu diferit de vreme ce se discutase și într-o consfătuire cu cadrele de conducere la nivel județean.
O vreme îndelungată nu am auzit de cât pașii noștri agale.
„Atunci e bine. Chiar foarte bine și dacă vrei îmi cer și scuze.”
Ca și când scuzele mai pot repara o stricăciune o dată făcută.
Până în fața blocului am așteptat totuș scuzele cu dinții strânși și numai de teama glasului meu nu am îndrăznit să le cer.
Dar însă și o tăcere îndelungată e o cerere.
În cele din urmă ați înțeles numai că la dv. scuzele sânt totdeauna mai afurisite ca și o palmă – nici până în ziua de azi nu am reușit să mă obișnuiesc cu felu dv. de a vă scuza de ceva.
„Slavă Domnului că mi sa părut – prefer să îmi cer scuze de cât să fii fost silită să te descurajez. Tocmai pe dumneata care îmi închipui că ai descoperit înaintea mea. Singurătatea e una din bolile acelea ciudate care cu timpu devin viciu.”
Dupe care ați tras ușa grea a blocului și ați intrat.
Fără să întoarceți capu.
Fără o vorbă de rămas bun.
Fără un semn.
Acuma știu – face parte din felu dv. de a fii
- chiar și un „noapte bună” ar fii știrbit efectu
- trebuia să rămân așa plantat în trotuar și cu vorbele înfipte în minte.
„Singurătatea e una din bolile acelea ciudate care cu timpu devin viciu.”
Zicătoarea și proverbu sună altfel.
E o reflecție
meditație
teză
cugetare
la care poți să te gândești zile și nopți în șir și să o întorci pe toate fețele fără să aflii vre o fisură
hibă
anti-teză.
În cele din urmă am ajuns să îmi zic că prea e rotundă și perfectă pentru a vă fii venit în minte pe moment și bănuiala aceasta a mea poate să vi se pară o răzbunare meschină și cu orice preț dar însă nu e de cât cel din urmă și cel mai rezistent motiv de descurajare.
Dupe cum reiese – nu am descoperit de la bun început acest motiv
- dacă nu a fost primu înseamnă că nu a fost nici singuru motiv
- am ajuns să îl descopăr doar când celelalte abia mai reușeau să mă rețină.
