Blog

–Tot concediul vom fi ca acum, pe patru roți. Chiar și din punctul de vedere al miliției nu e prudent să circulăm pe drumurile publice cu explozibil în mașină – și mai sunt și alte puncte de vedere la fel de cuminți, dacă ții neapărat am să ți le înșir… E oricum mai bine să ne lămurim înainte de a ajunge prea departe!

                    Și din nou a simțit nevoia să dreagă o exclamație prea dură.

–Zău, Marțian, sunt în stare să-mi imaginez ce înseamnă să macini „două argumente tari”. Hai, dă-le afară! Cine știe ce mai pățim, au fost ele în stare să blocheze o încăpățânare ca a ta.

                    Câțiva kilometri a așteptat încrezătoare efectul acestei rugăminți, care în ochii ei friza cerșetoria. Mă rog, cel puțin n-avea să-și reproșeze vreodată că nu-l luase și cu duhul blândeții. Nu mai era vina ei dacă se dovedea neînduplecat și o silea…

–Al doilea e mai degrabă un defect al meu, decât un argument.

                    A tăcut la fel de neașteptat cum începuse. Pe șosea nu se întâmpla nimic deosebit, mașina rula normal, când a reluat – exact pe același ton – nu rămăseseră decât două explicații: ezitase încă odată sau își căutase cuvintele.

–Nu sunt în stare să-mi închipui anumite lucruri. Mai mult ca sigur că-i un defect, la urma urmelor mai normal și chiar mai pozitiv e invers. Dar totuși la mine închipuirea lucrează tot dupe legile logicii, n-am ce-i face…

–Și primul?

                    De data asta n-a fost o simplă ezitare, pur și simplu s-a văzut că sperase să ajungă cât mai târziu, dacă nu cumva să facă uitat argumentul peste care trecuse de la început. Spre norocul lui, începea unul din acele sate de câmpie mulțumită cărora orice șofer ajunge să descopere dilema cu oul și găina, ignorând secolele de dispute filozofice și pe anticii ei inventatori. E de ajuns să vadă indicatorul de limitare a vitezei, nu neapărat să-l mai și treacă vreo două-trei ape cu volanul în mână, pentru a dori foarte intens să afle: oare prostia cui a fost mai întâi? A acelora care au pus asfaltul pe vechile drumuri de care, șerpuite pe după cârciumi, închipuindu-și că realizează vreo economie? Ori a celor care și-au înșirat casele de-a lungul pamblicii cu mai puțin noroi, crezând că pentru atâta lucru merită să-ți vâjâie mașinile-n cap ziua și noaptea, să te umple de fum, de praf, de frică pentru copii, orătănii, gard și uneori chiar pentru camerele de la față?

                    În ceea ce-l privește pe Marțian, abia spre ultimele case a putut vorbi – și atunci rar, întrerupt, amestecând frânturi de frază cu cu schimbări de viteză, semnalizări și claxoane.

–Mi-am amintit… cum se tot îndemnau și se fofilau directorul… și Iordache, amicul dumneavoastră… i-am lăsat acolo… ciorovăindu-se și m-am repezit eu… eu, care nu știam nimic… m-am repezit ca și… exact ca-n vorba aia din popor m-am repezit… cu satul și bărbatul…

–Tu erai bărbatul?!

–Așa vine…

–Vorba aia nu vine deloc! s-a înfuriat, descoperind că în primul rând pe ea o punea într-o postură intolerabilă, absolut intolerabilă, pe lângă care devenea pur și simplu un fleac pretenția lui cu totul nefondată. Pe mine n-are cu ce să mă știe „satul” tău, las-că tu n-aveai niciun drept…

–De zicătoare abia azi mi-am amintit – i-a atras atenția, ca pentru a n-o lăsa să greșească.

–Eu am mai încercat odată să-ți amintesc o vorbă – cum îi spui tu – din popor: nu te grăbi să-ți crezi sacii în teleguță. Abia am pornit…

–Dar totuși am pornit! Nu-i nicio grabă, bine-nțeles, tot eu am zis și că abia am pornit. Am însă tot dreptul să cred, să sper – tocmai pentru că de-acum am pornit!

                    Izbucnirea asta disperată, de om oropsit pe nedrept, întâi a buimăcit-o. O vreme – cât? – în mintea ei s-a învârtit totul. Iar când au prins să se așeze, toate păreau și se asamblau altfel, alcătuind un alt tablou – însuși pălăvrăgeala aceea lălâie, confuză și de atâtea ori enervantă se limpezea, căpăta un sens.

–Cu alte cuvinte, vrei să știi.

                    Începuse alt sat, șoseaua ținea loc ca de obicei și de uliță principală și de curte comună, forfoteau bicicliști, femei între două treburi, copii în vacanță, rațe, gâște, câini și chiar porci… Absolut tot ce era în stare să miște părea să prefere la ora aceea a dimineții asfaltul lustruit de cauciucuri și chiar un as al volanului ar fi trebuit să se concentreze pentru a strecura mașina printre atâtea jaloane mișcătoare. Dar nici când satul s-a terminat, nici când a băgat într-a patra și mașina a țâșnit pe șoseaua liberă, Marțian n-a părut convins că ar datora vreun răspuns. De altfel și Olga făcea impresia că uitase, o vreme a stat aplecată peste geamul deschis, răsfățându-și în aerul înmiresmat și răcoros când un obraz, când altul. Și dintr-o dată a ridicat geamul cu mișcări hotărâte, s-a răsucit cu tot corpul spre bărbatul de la volan.

–Aș putea spune „Nu”, pur și simplu. Ori să tac. Vreau totuși să-ți explic punctul meu de vedere, cu toată sinceritatea: nu faci deloc bine, cerându-mi să răscolesc un trecut care nu te privește.

                    I-a așteptat prevăzătoare prima reacție și tocmai pentru că n-a observat nici cel mai mic semn – vreun mușchi al feței sau cine știe ce schimbare în mersul mașinii – s-a lansat într-o pledoarie pasionată.

–Absolut în niciun fel nu te privește, Marțian! E trecutul meu, numai al meu, tu nu existai și chiar pentru mine a devenit doar o amintire inofensivă. Nu mai mă tem de el, ai văzut singur și te asigur eu că efectiv m-am eliberat. La toate motivele tale de îngrijorare ăsta-i răspunsul esențial și ar trebui să te mulțumești cu el, în rest sunt întâmplări, gesturi, vorbe, fapte, într-un cuvânt amănunte… Nu lipsite de importanță, aș minți spunând asta, toate câte ne umplu viața au importanța lor pentru cel care le trăiește, aproape întotdeauna numai pentru el… Înțelegi ce vreau să spun?

–Eu unul nu vă pun – cum se zice – sula-n coaste. La urma urmelor dacă nu insistați atâta și nu vă legați de niște cuvinte, nici n-am fi ajuns chiar din prima zi…

–Dar de ajuns, tot am fi ajuns – nu-i așa?

–Una din calitățile dumneavoastră de bază, pe care a trebuit să o recunosc ca și o calitate chiar atuncea când nu prea-mi convenea, e că vă place și nu precupețiți nimic pentru ca lucrurile să fie în permanență cât se poate de limpezi.

                    Mărturisirea asta cu totul neobișnuită pentru el – poate chiar cel dintâi compliment din partea lui – i-a aprins obrajii ca o palmă. Și datorită vorbelor sărace, și datorită alăturării lor chinuite, și datorită tonului apăsat și vetust. O calitate cultivată ani de zile și de care până cu o clipă înainte era ea însăși mândră, în gura lui ajunsese să sune ca un defect penibil, de care îți vine să te dezici cât mai repede. Și nici măcar nu era totul: perfidă, întâmplarea îi întorcea împotrivă până și strădaniile ei cinstite – deloc plăcute, în fond – de a nu îngădui între ei niciun echivoc, vreun dubiu sau cine știe ce penumbră amăgitoare.

–O, doamne, doar nu-ți închipui că aș avea ceva de ascuns?!

–Închipuirea mea, v-am zis ce defect are. Dar însă nu-i cazul să vă faceți atâtea probleme, de-abia am pornit – cum ați zis dumneavoastră – către nicăieri… De astă-dată cred că v-am înțeles corect: nu contează încotro, scopul e să realizăm tocmai între noi o cât mai perfectă cunoaștere.

                    Bătând în retragere, cu glasul numai bunăvoință și încredere, Marțian îi spulberase de fapt orice punct de rezistență. O asemenea perfidie – s-a gândit Olga și la o eventualitate prea puțin probabilă, mai degrabă pentru a câștiga timp – nu-i la îndemâna oricărui iezuit, iar un bătrân iezuit nu-i totuna cu un călugăr, care a supraviețuit peste o anumită vârstă.