Blog

… am tresărit!

Știu sună exact ca începutul poveștii tatei cu Iuliana. Dar chiar așa a fost…

Era începutul primului an de facultate, imediat după armată, și totul începuse cu o lună de practică la Cesarom, unde fusese trimisă doar jumătate de grupă. Cealaltă jumătate fusese oprită să lucreze la laboratorul de fibră de sticlă de la catedră.

Pentru mine, începutul facultății a fost oricum un șoc. În ultimii doi ani de liceu, după bulversarea completă a învățământului liceal de către liderii comuniști cu două clase mai mult ca trenul, care au desființat liceele de cultură generală, creând câteva stuțo-cămile – matematică-fizică, matematică-informatică, chimie-biologie, filologie-istorie și o mulțime de licee industriale, la Matei Basarab unde învățam eu, cele două clase de mate-fizică fuseseră făcute una de fete și alta de băieți, cu câteva scăpări…

Așa că eu pentru doi ani învățasem împreună cu alți 37 de băieți și trei fete. Iar în armată fusesem, bineînțeles, numai băieți.

Acum, la facultate eram doar patru sau cinci băieți în grupă, restul fete. Iar pe vremea aia mai era o vorbă care spunea că dacă are mama o fată frumoasă, atunci sigur o dă la facultate la chimie… De aici și bulversarea mea inițială, mă trezisem peste noapte dintr-o lume exclusiv a băieților, într-una a fetelor!

După câteva zile de practică, profesoara care se ocupa de noi avea nevoie de condică, așa că m-a trimis pe mine și pe o altă colegă, Adriana, la catedră pentru a ne întâlni cu Cristina, șefa de grupă și a lua condica de prezență pentru câteva zile.

Adriana a intrat în laborator, iar eu am rămas afară până când a ieșit împreună cu Cristina. Aceasta era o brunetă cu ochi negri, cu tenul alb și un păr lung superb, cu un fir foarte gros.

Am început să vorbim și să-i explic despre ce era vorba și în timpul ăsta a ieșit și Mihaela din laborator și s-a produs acel declic…

Însă mai departe nu s-a întâmplat nimic.

Timp de trei ani și ceva am fost în același grup de prieteni din care făcea parte și Cristina, uneori și Adriana, ne știam în detaliu iubitele, iubiții… La un moment dat, în prima parte a anului trei, ne ciocneam seara pe lângă căminul în care stăteau fetele, căutând câte un loc mai întunecat unde să mai schimbăm câteva săruturi. Fiecare dintre noi cu partenera/partenerul său. După care, mă întâlneam în metrou cu prietenul ei, despre care știam destule, dar pe care, de fapt, nu-l cunoșteam. Și chiar cloram la aceeași stație, chiar dacă de acolo o luam în direcții opuse…

Și toate astea până într-o zi când am intrat în săptămâna oarbă, cum se spune, și ne-am îndrăgostit cu adevărat unul de altul.

Însă lucrurile nu au decurs mici atunci ca o plimbare în parc. Eu, ca un loose canon notoriu, am reușit să provoc o ceartă la o petrecere, la sfârșitul sesiunii de vară din anul patru, fără să am această intenție, pentru că nu mai eram pe deplin conștient… Și ne-am despărtit, deși stabilisem deja că ne căsătorim în toamnă.

Sigur mai avusesem niște mici frecușuri și înainte… Ultimele fiind provocate de o exclamație cel puțin nefericită a tatei…

De Paște, în acel an 1984, trebuia să mergem la țară, la părinții ei, împreună cu ai mei, ca să se cunoască și să discutăm despre aranjamentele de nuntă. Tata venea direct de la Televiziune, după închiderea programului, și plecam direct, cu mașina spre Ștefan cel Mare. Pe națională era întuneric beznă și, era cât pe ce să ratăm intrarea în sat pentru că Mihaela nu era obișnuită să vină cu mașina și era să nu recunoască locurile. Însă când am intrat pe drumurile de pământ din comună și am mai dat și-ntr-o groapă de ne-au clănțănit dinții-n gură, tata a exclamat:

–N-ai putut să-ți găsești și tu una pe Calea Victoriei…

Ei, și asta a fost problema, că una dintre ultimele mele aventuri înainte să redevenim „boyfriend/girlfriend”, cum se zice-acum, că pe vremea aia nu le prea avea lumea cu romgleza, am avut o scurtă aventură cu o colegă dintr-un an mai mare, fiica unui ziarist cunoscut pe vremea aia, prieten cu tata, care stătea într-o vilă, nu pe calea Victoriei, ci pe Dorobanți!

Și de aici s-a cam aprins nu pic de tărâță în Mihaela, că n-a uitat exclamația lui socru-să (Dumnezeu să-l ierte, că e de mult oale și ulcele săracu’!), nici până-n ziua de azi, după aproape 45 de ani…

Așa că toată vizita aia în final a fost un eșec și de acolo au început discuții interminabile, care pe mine nu m-au încântat niciodată, și, cu ajutorul binevoitor al unor colege, am reușit să ne despărțim chiar în prima zi de vacanță de după anul IV.

În anul V, relațiile s-au mai normalizat și am ajuns din nou împreună spre sfârșitul primului semestru. Însă Mihaela nici nu voia să mai audă de căsătorie!

Și uite-așa s-a terminat facultatea, ne-am dat examenul de diplomă și lumea s-a împrăștiat pe la casele lor până la ziua în care se primea repartiția.

Când am condus-o pe Mihaela la Gara Obor ca să plece acasă, i-am spus:

–Hai să ne căsătorim acum, înainte de repartiție, ca să putem lua posturi împreună. Altfel va fi foarte dificil să menținem o relație cu sute de kilometri între noi și două-trei trenuri de schimbat ca să ne vedem…

Și deși inițial nu a vrut, până la urmă s-a răzgândit și chiar ne-am căsătorit înainte de repartiție. (Însă asta este o altă poveste…)

Și au trecut de atunci patruzeci de ani! Și patruzeci și cinci de la acea primă întâlnire, pe holul laboratorului de fibră de sticlă, când m-a străfulgerat pur și simplu cu ochii aceia verzi, pătrunzători, și cu zâmbetul ei larg…

La mulți ani!