Blog

–Bine-ar-fi! i-a retezat-o ea, deloc concesivă. Dar dacă-ți închipui că ți-ai văzut de-acum sacii-n teleguță…

                    Și-a abandonat amenințarea, realizând brusc că se petrecea ceva aberant: de unde veselia ei îl băgase pur și simplu în sperieți, iată că tocmai furia avea darul de a-i lua piatra de pe inimă – se apucase, tacticos, să împăturească harta. În treacăt, cât mai neutru, ca un elefant căznindu-se să umble tiptil, a încercat însă să pună și punctul care lipsea discuției și făcea tăcerea apăsătoare:

–Așadar trecem și pe la Giurgiu…

                    Era prea de tot!

–Ce-ar fi să renunți la rolul ăsta de țap ispășitor – tot nu-ți vine – și să mă luminezi în prostia mea?

–Haideți să lăsăm…

–Te rog frumos, nu mă cruța.

–Nu-i vorba de asta… Dar totuși e mai bine… La urma urmei nu-i nicio grabă… Și într-un fel e chiar mai bine că nu vă mai amintiți atât de ușor…

                    Pregeta sau cocheta? Nu izbutea sau nici măcar nu încerca să ascundă că fusese întors din drum și pus într-o grea cumpănă? Cumpăna însăși era ceva nemaivăzut la el: după două invitații, nu una, tot nu se putuse hotărâ nici să facă pasul, nici să trântească ușa…

–O, dacă-i atât de negru dracul, hai s-o lăsăm baltă și să mergem.

                    Renunțarea ei – în fond concesivă și perfect justificată, firească și ferită cu grijă de orice resentiment – parcă i-a întunecat mintea. N-a mai știut ce caută cu ghidul turistic în mână, l-a răsucit de câteva ori și l-a aruncat peste umăr, fără măcar să se uite dacă va cădea pe bancheta din spate. Apoi a bâjbâit după cheie, a pornit motorul, a băgat în viteză și a demarat atât de violent încât a trebuit să smucească volanul spre stânga ca să nu intre în șanț și puțin a lipsit să nu izbească un autobuz care tocmai trecea în sensul opus, claxonând.

                    Într-o singură clipă, instinctiv, Olga a țipat, și-a înfipt dinții în buza de jos și s-a uitat în urmă. Dar dintr-acolo se temuse din fericire degeaba, nu se zărea decât un tractor pe lângă care autobuzul de adineaori încă nu ajunsese să treacă.

–Acum vreți s-o lăsăm?!

                    Întrebase scrâșnit, înverșunat, dar intonația putea proveni și de la maneta schimbătorului de viteze, pentru prima oară greu de băgat în poziția a treia.

–Faci cum crezi…

                    Palidă, cu buza de jos însângerată, femeia și-a închipuit că o asemenea abandonare totală îl va ajuta să iasă din starea în care fără să vrea îl aruncase. Numai că el, bâjbâind să schimbe din nou viteza, descoperise cu atâta uimire frâna de mână trasă, încât a fost evident că tot nu realiza niciuna din gafele acelui demaraj până în pragul morții. O, doamne, unde aveau să ajungă dacă nici nu porniseră bine și temeinicul, neîndoielnicul, limpedele Marțian devenise de nerecunoscut – de-a dreptul imprevizibil!

–N-aș fi crezut că puteți fi atât de… atât de schimbătoare – a mormăit Marțian de parcă-i auzise gândul și se grăbea să-i arunce îndărăt piatra.

–Tu, Marțian, ești în stare să-mi aduci niște pantofi cu un număr mai mici pentru că m-am plâns de durere de cap și pe urmă să te miri că nu-mi mai trebuie antinevralgicul.

–Degeaba încercați să-mi băgați mie vreo vină! Încă nici nu s-a făcut anul de când am ieșit întreg din laborator: cât pe ce să-mi scoată ochii fetele, dupe ce cursese pe mine toată ușa cioburi. Și asta numai pentru că tocmai eu mă găsisem să vin fuga cu plecarea la…

                    N-a îndrăznit să mai rostească odată numele orașului.

–Într-adevăr, tu ai fost!

                    Descoperise bineînțeles nu numai omul și împrejurarea în memorie, ci fenomenul ca un tot – inclusiv mobilurile lui intime – și iată că, în afara unei doze oarecare de lehamite în glas, odată în plus se vădea această curioasă apatie. Dacă nu cumva, după mai puțin de un an de zile chiar efectul era diametral opus – nepăsarea sau pasivitatea.

–Multă vreme n-am putut să-ți iert spectacolul acela îngrozitor! Și să nu crezi că nu m-am străduit…

–Ce-nseamnă! a exclamat Marțian, fără să bage de seamă că tocmai pe el îl marca amintirea. Într-un suflet venisem până la laborator, speram… Uite, acum nu mi-e rușine să recunosc: speram să vă aduc o bucurie atât de mare, încât aveam să mă aleg și eu… Ce-nseamnă viața asta! Ca să vă spun drept, în ultima clipă m-am și speriat singur de ce puteau să vadă fetele dumneavoastră prin pereții aceia de sticlă…

–O, chiar așa?!

–Era o veste mare, trebuie să recunoașteți. În mod… obișnuit – a găsit el repede un înlocuitor mai neutru pentru „normal” – și poștarului i-ați fi sărit de gât dacă v-ar fi adus o telegramă prin care erați invitată pentru înmânarea unei decorații… Cel puțin așa mi-am închipuit eu atunci!

–Și acum?

                    Întrebarea – în fond sugerată, ba chiar provocată de remarca lui – l-a surprins și l-a descumpănit. Olga n-ar fi dat prea multă importanță unui răspuns „ca să fie”, poate că n-ar fi băgat de seamă nicio tăcere prelungită, dacă îndată ce rostise întrebarea mașina n-ar fi fugit pur și simplu de sub ea, îngropând-o aiurită în spătar. Acul vitezometrului, încă nestabilizat pe la jumătatea distanței dintre cifrele 100 și 120, apropierea vertiginoasă a unui perete înalt de metal și modul în care au trecut pe lângă uriașa magazie pe roți – ca și când ar fi stat pe loc – parcă i-au pus o cămașă de gheață. Ținând încă pedala accelerației aproape de podea, dar având de acum șosea liberă în față, Marțian a părut mai degrabă că vrea să verifice dacă își mai menține întrebarea.

–Ce-ați întrebat?

–Cred că era mai mult o replică involuntară, decât o întrebare: acum ce-ți închipui…

–Nimic – a venit imediat răspunsul.

                    Înghețase și sufletul din ea pentru acest „nimic” și nu mai era în stare de nicio curiozitate, dar toată discuția aceea idioată merita o încheiere.

–Și eu, care te credeam un încăpățânat pur-sânge!

                    Tocmai intrau într-o curbă dublă și a fost nevoit să frâneze, apoi în față le-a apărut un tractor cu remorcă… Abia când au ieșit din nou pe o porțiune de șosea liberă și dreaptă s-a vădit că bărbatul de la volan nu considera totuși discuția încheiată.

–Chiar sunt. Dar în povestea asta m-au blocat două argumente tari.

                    A așteptat resemnată continuarea, până când și-a dat seama că n-o va auzi decât arătându-se curioasă.

–Nu cred să mor vreodată de curiozitate, dar dacă ai ceva de spus – spune odată și să terminăm!

–Pentru drumurile lungi, cei de la miliție recomandă numai discuțiile fără probleme, distractive…

–După un an, întâmplarea aia penibilă a ajuns să mi se pară de-a dreptul amuzantă!

–Pe mine abia dupe un an mă îngrijorează.

Olga a făcut ochii mari și s-a răsucit spre el cu tot corpul, însă încruntarea concentrată, profilul țeapăn și toate celelalte subterfugii pe care i le oferea poziția de șofer s-au dovedit salutare. Nu numai că n-a reușit să se dumirească, dar în loc de una s-a ales cu două nedumeriri adiacente – care și-ar fi îngăduit să se amestece în viața ei înainte de a se vedea porniți? Sau pur și simplu față-n față? – plus enervarea neputinței, de parcă furia stârnită de observația lui insolentă nu i-ar fi fost de ajuns.

                    Și dacă i-aș spune – așa, verde – că de anul trecut am mai fost de vreo patru ori la București?