Blog

În mașină n-a mai vorbit nimeni de cincisprezece kilometri.

                    Trebuie să fie deci șapte și un sfert, pentru că distanța asta înseamnă cam tot atâtea minute la o viteză redusă până sub 60 ori de câte ori indicatorul atingea prima cifră de la 70, iar ultima discuție a devenit inutilă – dacă vă mai amintiți măcar esențialul din schimbul acela de replici – tocmai datorită orei exacte.

–Marțian, m-am răzgândit.

                    Este adevărat, femeia din dreapta a deschis vorba cu tonul care de regulă încheie o discuție. Totuși înainte de a trece mai departe, la ceea ce ea considera a fi amănunte, a așteptat – în gardă – reacția lui la ideea în sine.

                    Bărbatul de la volan nu realiza nici acum privirea în care era învăluit și, ignorând avertismentele amalgamate în ea, a legat vorbele de singurul semn de viață ajuns la el dinspre dreapta – suspinul întretăiat de adineaori. Prima reacție a fost să ia piciorul de pe accelerator, dar până să găsească frâna și-a dat seama că nu-i ceruse să oprească sau să întoarcă și, revenind la prima pedală, s-a străduit să nu-și piardă cumpătul.

–Până la barieră ar fi fost mai simplu…

–O, chiar ai fi în stare să mă lași în câmp?! S-a silit ea să nu ia în serios binecunoscuta lui îndărădnicie, ca de obicei mai mult trădată decât recunoscută cu vorbele mormăite-n barbă.

–Din câte vă cunosc, mai bine ați sări din mers decât să vă lăsați dusă cu forța un kilometru.

–Asta așa-i!

Discordia nu-i vasăzică decât o biată neînțelegere, nu-i nici întâmplătoare și nici măruntă de vreme ce fiecare se înșeală perfect în privința celuilalt exact atunci când crede și chiar susține contrariul. Ar putea fi totuși la fel de simplu de spulberat ca o neînțelegere, măcar s-ar micșora treptat dacă fiecare nu s-ar complace numai în propriile erori, dar și în oglinda falsă oferită de celălalt. Peste câteva ore, în clipele care vor încheia prematur călătoria, cine știe ce veți gândi amintindu-vă acest schimb de replici. Dar la ora asta – aproximativ șapte și un sfert – însuși faptul că plecaseră însemna o infirmare, un gest efectiv de toleranță din partea femeii și e de presupus că ea în orice caz nu s-ar fi mândrit, ar fi protestat ca o ființă inteligentă dacă aceeași părere i-ar fi fost prezentată într-o formă nudă: mai degrabă v-ați sinucide decât să faceți o concesie.

–În cazul acesta – și-a făcut Marțian curaj, neîndrăznind să scoată singur concluzia legată de ultima ei recunoaștere și din faptul că nu-i ceruse totuși să oprească – ar fi mai bine să spuneți clar în ce problemă v-ați răzgândit.

–Azi-noapte, pentru că nu reușeam să adorm – de fapt nici femeia nu era foarte sigură de reacția lui, de aceea tot amâna – mi-a mai venit o idee. La Titu n-are rost să stăm mai mult de o zi…

                    Sunt cazuri în care numai tăcerea poate exprima o opoziție, dar și atunci există unghiuri de vedere din care poate fi privită ca un acord. I-a lăsat deci timp să se hotărască și să se pronunțe, abia după vreo doi kilometri parcurși cu peste șaizeci pe oră a luat tăcerea lui așa cum i-a convenit și a trecut la celelalte amănunte:

–Cea mai mare problemă e să nu te lași tu înduioșat de mama.

–Mă voi ține tare!

                    Ironia complica puțin lucrurile, dar ea a continuat pe tonul care nu admite replică al oricărui conducător de expediție:

–Zilele pe care le câștigăm sunt pentru Giurgiu, vreau neapărat s-o văd pe Alexandra. În facultate eram nedespărțite și uite că de atâția ani ne mulțumim cu scrisori și fotografii…

                    Reducerea vitezei n-o sesizase, abia semnalizatorul țăcănind spre dreapta în plină șosea liberă și dreaptă a alarmat-o.

–Ce s-a întâmplat?! Nu ești de acord sau are ceva mașina?

                    Nu l-a somat cu răspunsul cât a executat conștiincios toate manevrele de curând învățate la „oprirea pe șosea”. Doar când mașina s-a oprit, scoasă din șosea și din viteză, cu cheia răsucită în contact și frâna de mână trasă, a oftat ostentativ și a încrucișat brațele pe piept. Inutil. A fost nevoită să-l aștepte așa până când a scos din torpedo un ghid turistic cât un tratat, până a găsit și a despăturit peste volan harta rutieră a sud-estului țării, până când a studiat-o și a bătut în ea cu arătătorul, edificat.

–Îmi pare foarte rău, dar totuși nu m-am înșelat. Poftim, uitați-vă și dumneavoastră…

–Nu-i nevoie, știu foarte bine că-i un ocol.

–Asta n-ar fi nimic! Doar am căzut de acord să facem din concediul ăsta pe patru roate o „expediție către nicăieri”…

–O, Doamne, numai atât ai înțeles?!

De cuvintele astea adunate cu furca sau împerecheate împotriva logicii s-ar ocupa numai doctorii, dacă n-ar avea și darul de a te duce cu gândul la o sumedenie de înțelesuri.

                    Tonul a fost pașnic, chiar defensiv, vorbele însă și mai ales faptul în sine au interzis-o: în discuțiile lor între patru ochi, hai să le zicem intime, tăcerea îndârjită fusese cea mai răspicată contrazicere și chiar dacă uneori mai obiectase, mormăind, niciodată nu ripostase – cu asemenea „cugetări”, încă, cine știe, de când pregătite.

–Țin foarte bine minte – a continuat el pe același ton – că eu v-am explicat ce înțeleg prin concediu pe patru roate, cu mult înainte de a-l accepta în felul dumneavoastră…

                    Nedumerirea ei iritată – sau, mai degrabă, iritarea acestei nedumeriri – l-au făcut să mai tragă de timp, în loc să-l grăbească.

–Cum v-am zis de la început: nu există distanțe și trasee fixe, nu ești legat de vreo oră, toată plăcerea-i să umbli și s-ajungi unde poftești, adică tot un fel de expediție către nicăieri…

–Atunci care-i problema?!

–Uitați-vă, vă rog eu să vă uitați pe hartă. Vedeți? Spre Giugiu… șosea nu există decât… decât… prin București…

                    Atâtea ocolișuri, ezitări și poticneli au înveselit-o brusc și peste măsură, în loc s-o pună pe gânduri. Urmarea a fost că n-a recepționat decât superficial motivul spaimei lui – poate că prea multă importanță nu i-ar fi dat oricum – și hohotele ei, stârnite de faptul că încercaseră să câștige timp unul împingând și celălalt ținând contra, unul grăbind și celălalt tărăgănând, s-au prelungit pe seama panicii lui tot mai neajutorate. Până când bărbatul masiv și puternic i-a atins umărul ușor, cu o mână tremurândă, cum ai vrea să trezești pe cineva la realitate temându-te și s-o faci și să n-o faci.

–Îmi pare foarte rău… Harta-i de anul trecut, poate că între timp s-au mai făcut ceva șosele de centură… Trebuie să existe o variantă ocolitoare, liniștiți-vă, o găsesc eu…

                    O anumită nuanță din glasul lui i-a stricat buna dispoziție, aruncând-o spre cealaltă extremă cu asemenea repeziciune încât nici de astădată n-a apucat să priceapă ce s-a întâmplat în realitate.

–Nu întrece măsura, Marțian, încă n-am ajuns o provincială slabă de înger! Drumul cel mai scurt e pe bulevard, ți-l arăt eu…

–Adică… să trecem chiar prin… București?!

–Uite, ca să termini cu bâlciul ăsta, îți promit solemn că nu vom întârzia mai mult de două ore și nici n-am să rămân pe banii tăi…

–Olga, am zis București!

                    Tot n-a luat în serios – ba chiar s-a străduit să-i mai treacă odată cu vederea – spaima asta uimită și prevenitoare.

–Da. Și eu ca orice femeie m-am gândit la anumite magazine.

–E totuși prima oară când reacționați „ca orice femeie”…

–O, merçi! Merçi. Nici măcar nu pot să-ți resping afrontul. N-am fost atât de prevăzătoare încât să țin o evidență…

–Vă zic eu…

–Îți atrag însă atenția – nu i-a dat voie să intervină – că la următoarea necuviință ai să mă vezi și pentru ultima oară reacționând ca orice femeie!

–Teamă-mi-i că m-ați înțeles greșit…