Călători către nicăieri – Capitolul 1/6
Cu totul întâmplător, în iunie aflase că Sile nu mai era în oraș: de la uzină fusese până la urmă dat afară, o vreme lucrase pe un taxi și aproape tot ce câștiga se ducea pe amenzi, își luase însă lumea în cap când i-a fost suspendat permisul de conducere pentru neacordarea priorității la trecerea pietonilor. O, doamne!… Ea n-ar fi avut nici inima, nici răbdarea de a merge atât de departe, chiar dacă din cauza unuia ca el se temuse să nu-și piardă mințile într-o noapte și în alte câteva ajunsese să se gândească la neființă ca la o salvare.
Vestea o zdruncinase, dar nu-i clătinase hotărârea.
I se păruse prea târziu – și chiar prea puțin – pentru a mai da înapoi. Concediul pe patru roți se dovedea încă o dată în plus o expediție, o expediție spre nicăieri, de vreme ce ținta, scopul, acea „terra incognita” se afla între ei încă înainte de a porni.
O, doamne!…
Un suspin întretăiat a făcut-o să resimtă apăsarea ultimei îndoieli – nelipsita îndoială tardivă, bună doar pentru eventualele regrete. Încă îl mai învăluie în privirea aceea uitată, greu de definit, în care se întrețea uimirea, amuzamentul, curiozitatea, suspiciunea…
