Versiunea originară = Mișa – 9
Regretam fiecare asemenea ceartă, după care ne împăcam tot mai greu. Și, totuși, eu le provocam, încăpățânându-mă și nereușind s-o conving de adevărul pe care îl știam atât de bine, pe care eu însumi îl trăiam.
–Gluma-i glumă, iar tu o iei în serios!
Mă refeream, din nou, la „dacă-i sarcină…”
–Eu?!
Se amuza.
–Dimpotrivă. E exact invers: tu o iei în serios, tu îndeplinești toate sarcinile cu plăcere.
–Ei nu, să nu exagerăm, nu chiar pe toate…
–Dar de îndeplinit – le îndeplinești. Pe toate!
–Iar exagerezi! Să presupunem însă că sunt într-adevăr un om fără lipsuri. Ce-i cu asta?
–Nu, nu vreau să presupun. Îmi închipui că n-ar mai fi de trăit în preajma ta. Un om fără lipsuri…
–Lasă lipsurile! Discutam despre sarcini – eu le îndeplineam pe toate…
–Doamne, chiar pe toate! Ești un om…
–Ascultă, nu observi că încercăm să ne prindem coada cum fac câinii bezmetici?
–Ba da.
–Și nu te enervează?
–Mai puțin, oricum, decât discuția de care încerc să scap.
–Dar ai lansat o idee! Eu nu sunt de acord cu ea, trebuie s-o lămurim.
–E și asta o sarcină? Toate ideile să fie limpezi ca bună ziua?
–Da, este.
–Ei, dacă-i sarcină…
Se amuza.
Și iar o luam de la început.
–Ai de gând să discuți serios?
–Nu.
–Eu am.
–Să-ți fie de bine! Uite domnul de colo citește ziarul la lumina felinarului. Are să-și strice ochii. Cred că la ora asta, înainte de culcare, ar fi mai potrivit să poarte o discuție serioasă despre educația tineretului din ziua de azi. Propune-i, încearcă.
–Ți-am propus ție, cu tine vreau să discut serios.
–Uite, dacă te sărut mă ierți? Ceea ce vrei acum de la mine e îngrozitor, o discuție serioasă nici nu se compară cu sechestrarea în cabină.
A fost o poveste întreagă și cu sărutul acesta, cu sechestrarea în cabină. În ultima noapte a excursiei. Dar și uitasem de îmbrățișări, de sărut – trebuia neapărat să ne lămurim: atunci, acolo, pe loc.
–De ce bagatelizezi sarcinile?
–Stop! Întâi să ne lămurim: la care sarcini te referi?
–Fără glume ieftine! Știi foarte bine.
–Așadar te referi la cele obștești…
O distra, numai ea știa de ce, concluzia pe care singură o extrăgea, intonând-o școlărește.
–Răspuns. Întrucât cu ele îmi pot permite. Cu celelalte ar fi mai dificil.
–Hai să mergem!
–Te-ai supărat…
Se întrista, de astă dată sincer. Dar eu rămâneam neclintit și foarte curând ajungea să ofteze prefăcut.
–Bine, fie, să discutăm serios… dar îți atrag atenția că din acest moment mă exploatezi, adică exploatezi slăbiciunea mea pentru serile de vară târzie, pentru parcuri.
E caraghios, e penibil – acum sunt în stare să recunosc, deși nu-mi vine la îndemână – dar așa se întâmpla într-adevăr: venea la întâlniri cochetă, elegantă, de dragul meu întârzia în oglindă, pentru mine se străduia să reediteze șocul inițial din prima zi, ajungeam până la urmă într-un parc și în loc să ne sărutăm, cum se sărută toate perechile prin parcuri – ne pomeneam în plin seminar de socialism științific! Un seminar în parc, seara! Un seminar cu ea, care știa tot ce trebuie spus, care se învățase nu numai cu formulele de atâtea ori auzite, dar și cu intonațiile și gesturile noastre de la tribună! Îi era de ajuns să citească: „În cei 20 de ani de la Eliberare…” pentru a sări peste rânduri recitând convingător: „… a fost lichidată exploatarea omului de către om, au triumfat pe deplin și definitiv relațiile de producție socialiste, a fost făurită baza tehnică materială…” Mai citise, mai ascultase – nu, în niciun caz nu putea spune că nu-i de acord, că ar avea ceva împotrivă. Mai mult încă: i se explicase, i se povestise, știa și cum a fost în fiecare din acești 20 de ani. Da. Numai că ea acum 20 de ani abia se năștea și până în ziua aceea nu avusese decât sarcina de onoare de a se face mare, deșteaptă și frumoasă!
În toamnă, la Expoziția realizărilor economiei naționale ne-am întâlnit cu Oprea, Traian Oprea – noi toți îi spuneam pe numele de familie, Oprea. Îl lăsasem la Bicaz, acum O.N.T.-ul îl adusese de la Argeș. A ajuns maistru, a început să încărunțească, mărunt cum e începutul de burtă amenință să-l facă sferic. Bineînțeles că și eu m-am schimbat în atâția ani – părerea lui: „Intelectual, mai intelectual decât noi erai și atunci, așa te și poreclisem parcă; de-acum ți-ai intelectualizat și mutra, așa, cum se spune… da, ți-ai stilizat-o, numai că ochelarii tot îți lipsesc!”
Ne-am regăsit însă doi bătrâni brigadieri, oameni de baracă, de „Hei-rup”, oameni de târnăcop care am descoperit pikamerul și excavatorul abia la Bicaz. Drept care ne-a uitat dumnezeu în fața machetelor de hidrocentrale, de-a trebuit să-i promit Iulianei că mai venim o dată să vedem și standurile industriei ușoare. Ea va fi fost în postura mea lângă pescador, eu însă am avut ce-mi aminti cu Oprea, nostalgia șantierelor chinuindu-mă și acum, după ce m-am specializat definitiv într-un domeniu de teorie.
Oprea a renunțat la confortul autocarului pentru un tren în zori, restaurantul din parc se închisese de mult și noi încă nu terminasem cu amintirile, tot rătăcindu-le printre întâmplări și necazuri la zi. Dar Iulianei i se împăienjeniseră ochii de somn, ne-am înduioșat și am glumit pe seama rezistenței ei la plictiseală – ne îndemna chiar ea să glumim, cu cât nega mai vehement că s-ar fi plictisit. A trebuit să pornim totuși spre casă.
–Ce-ați căutat voi la Hunedoara? ne-a întrebat Iuliana când încă mai străbăteam aleile parcului.
–Ce-am căutat și la Salva-Vișeu, și la Bicaz…
Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.