Blog

Duminică dimineață eram un pic cam obosiți, dar ne-am pus repede în mișcare pentru că mai aveam de atins trei obiective importante înainte de a ne întoarce spre Avignon. În ziua aceea trebuia să ajungem până la Monte Carlo, trecând mai întâi prin Cannes si Nice.

Până la Saint-Tropez am mers pe autostradă pentru că parcursesem drumul pe malul mării cu o zi înainte. Abia acolo am pornit din nou pe naționala care mergea paralel ca țărmul Mediteranei. Dar n-am apucat să avansăm prea mult pentru că ne-am oprit într-un blocaj. Pe naționala pe care noi voiam să ajungem la Cannes se desfășura o cursă de ciclism și a trebuit să asteptăm trecerea plutonului. Așa că am ajuns la Cannes destul de târziu.

După o scurtă plimbare pe Croazetă și după ce am tras un pic cu ochiul la Carlton, ca să ne mai spălăm ochii cu niște lume bună, am ajuns la Palatul Festivalului în fața căruia era un puhoi de lume. Ne-am făcut loc printre ei, ne-am fotografiat pe trepte, ca niște vedete adevărate, apoi am încercat să aflăm ce așteaptă oamenii ăia. De ce stau ca nebunii în soarele ăla orbitor? Cum era și normal în perioadă de festival, stăteau acolo în speranța apariției vreunei vedete. Nu știau cine ar putea să apară, dar stăteau acolo în soare plini de sperantă. Am stat și noi puțin, pentru că vânătoarea de vedete e molipsitoare… De vreo câteva ori s-a stârnit rumoare la celelalte capete ale mulțimii, când i se părea cuiva că a zărit pe cineva. Dacă întrebai, chiar acolo de unde pornise vuietul, nimeni nu-ți putea da numele celei sau celui pe care credeau că-l văzuseră. Cred că era de la soarele puternic, care-i bătea direct în cap, pentru că prea puțini aveau loc la umbra palmierilor…

Până la urmă ne-am convins că pierdem timpul degeaba și am pornit mai departe spre Nice. Ajunși aici, am făcut bineînțeles o plimbare pe faimoasa Promenade des Anghais, admirând atât marea, în Golful Îngerilor, cât și palatele de pe magine – le Royal, Negresco, vilele Furtado-Heine și Masséna. Apoi i-am făcut Mihaelei câteva poze cu palmieri, pe care-i vedeam pentru prima oară în natură și-n mărime naturală.

Când să plecăm ne-am dat seama că se făcuse deja cam târziu și dacă insistam să ajungem mai departe spre Monte Carlo, riscam să pierdem trenul la Avignon și să plecăm pe jos spre Paris. Cu mare regret am renunțat să vedem o bucătică din principatul Monaco, țara bogătanilor, și ne-am uit înapoi pe autostradă, pe drumul de întoarcere, către vest și nord.

Drumul a fost groaznic, trei ore aproape, cu mașinuța aia mică, fără aer condiționat. Autostrada se încinsese la peste 30°C și aerul era fierbinte și el. Iar dacă mergeai cu geamurile deschise la cei 160 km/h, zgomotul era asurzitor. Așa că am dat ventilatorul la maxim, chiar dacă aerul pe care-l sufla era aproape la fel de cald și am mers înainte, cu pedala de accelerație la podea.

La un moment dat i-am zis Mihaelei:

–Fii atentă, să vezi ce mașină o să ne depășească!

Dar până să termin fraza, Ferrariul galben, superb, pe care-l vazusem în retrovizoare, ne lăsase de mult în urmă, depășindu-ne de parcă stăteam pe loc!

Am reușit să ajungem la gară cu un sfert de oră înainte de plecarea trenului, după ce am lăsat mașina în parcare, așa cum ni se spusese.

Prima mea experiență cu TGV-ul a fost însă groaznică… Poate vă mai amintiți că Mihaela a vrut bilete la fumători. Însă când a văzut că eu am bilet la clasa întâia (așa îmi luase secretara noastră de departament), m-a rugat să facem schimb și eu am acceptat. Dar când m-am suit In tren era să mor sufocat. În viața mea n-am mai văzut cu asemenea fum gros de țigară, care făcea faimoasa expresie „să-l tai cu cuțitul” să pară de-a dreptul reală. Așa că tot drumul am stat doar în picioare, pe holuri, unde se mai putea respira. Cred că în vagoanele alea de fumători se urcau doar maniacii, care simțeau nevoia să-și înnădească țigările și nu puteau sta nici măcar o singură clipă fără una aprinsă în colțul gurii… Nici Mihaela nu s-a prea bucurat prea mult de confortul clasei întâi, pentru că și ea voia să fumeze și venea să mă afume pe mine pe hol!

Am ajuns la Paris, la Gare de Lyon, foarte târziu. Am prins probabil unul dintre ultimele trenuri de metrou și am ajuns acasă, unde am sărit direct în pat.

Săptămâna următoare eram doar la birou, apoi cealată era din nou scurtă. Joi era înălțarea și doream să mergem în Olanda să-i vizităm pe prietenii noștri Wim și Annemiek.