De la Marsilia la Saint-Tropez
Sâmbătă de dimineață am ronțăit ceva în viteză, am băut câte-o cafea și am pornit la drum spre Cassis les Calanques, unul dintre locurile cele mai frumoase și mai sălbatice de pe Coasta de Azur.
Aici sunt niște estuare mărginite de niște faleze uriașe, unde natura nu a fost îngrădită. Ne-am urcat pe stânci și am mers până la capătul estuarului, admirând în trecere mulțimea veliere și ambarcații de toate felurile și culorile, ancorate la adăpost de furtunile marine. Unele dintre ele își începeau deja călătoria spre mare, pentru a le oferi proprietarilor sau locatarilor aflați la cârmă câteva ore de liniște, soare și vânt în largul Mediteranei…
Ne-am mai oprit un pic la Hyères, unde aveam să și dormim în acea noapte. Ne-am plimbat prin oraș, am coborât pe plajă udându-ne picioarele în apa călduță a Mediteranei, am admirat vegetația luxuriantă specifică zonei și am poenit mai departe…
Sfârșitul după-amiezei ne-a găsit la Saint-Tropez, sătucul făcut celebru de Brigitte Bardot la începutul anilor 60, când încerca să se bucure de un pic de liniște departe de ochii curioșilor. N-a reușit, pentru că paparazzi au găsit-o și ce a urmat știe toată lumea. Satul s-a transformat în una dintre cele mai la modă stațiuni franceze la Mediterana, contribuind la asta și seria comediilor cu jandarmi a lui Louis de Funès…
Ei bine, noi am bătut străzile orășelului până am ajuns în port. Aici pe de-o sarte se aflau restaurantele cu toate scaunele întoarse spre mare, cu terasele aproape pline de cei care încercau să soarbă ultimele raze de soare o dată cu băutura din pahar. De cealaltă parte, ancorate cu pupa la țărm, se aflau iahturile… Și nu mai vorbim aici de velierele micuțe și cochete din estuarul de la Cassis, ci de ditamai vasele de lux. Pe puntea din pupa, cu scaunele întoarse, bineînțeles, spre țărm, luau cina bogătașii, proprietarii iahturilor și invitații lor. Într-un fel am rămas chiar uimiți de ironia situației, cu cei care cinau, pe țărm sau pe iaht, dar privind fiecare la ce face și mai ales ce mănâncă celălalt.
Am asistat chiar, de departe, la o scenă unde un cuplu de pe mal s-a salutat cu unul de pe unul dintre vase, au stat un pic de vorbă unii cu alții, apoi s-au salutat din nou, iar cei de pe mal s-au îndreptat spre una dintre terase și s-au așezat să ia cina.
Nu am rezistat nici noi tentației și am găsit două locuri pe terasa unui restaurant și am luat cina, fiind mai atenți la mișcările celor de pe iahturi decât la ceea ce aveam în farfurie…
Când ne-am îndurat să ne ridicăm și să plecăm, se înnoptase de mult. Ca să ne întoarcem la Hyères am preferat drumul care mergea prin interior, nu pe cel care urmarea țărmul pe care venisem, gândindu-ne că acela ar fi trebuit să fie mai liber. Într-un fel s-a dovedit o alegere bună, pentru că era un drum pitoresc, de munte, cu serpentine și curbe strânse în ac de păr. Și era perfect marcat cu elemente reflectorizante care marcau atât marginile drumului cât și axul central. Mie, ca șofer pasionat de drumuri pitorești, acest lucru mi-a dat senzația unei curse de viteză în coastă care se desfășoară pe o pistă de aeroport…
