Blog

Zborul cu avionul a durat cam o oră, apoi, pe aeroport, unul dintre colegi a preluat mașina de închiriat, un Renault 19 Chamade, și am plecat spre fabrică. Eram deocamdată patru: eu, Ziad, Eric și Lucien, cel mai tânăr dintre tehnicienii noștri. Și urma să ni se alăture a doua zi și Mark Mahoney, colegul nostru american.

Aceasta era una dintre cele mai noi fabrici ale grupului în Franța, cu o linie de mare capacitate.

Ne-a primit chiar directorul fabricii, am băut o cafea cu el, ne-a expus convingerea lui legată de funcționarea dezechilibrată a celor două ramuri ale schimbătorului de căldură, apoi ne-a dat pe mâna directorului de producție. El trebuia să se ocupe și de o delegație de la centrul de coordonare a fabricilor din Franța ale grupului, un fel de centrală regională, pe care aveam să o întâlnim seara la hotel.

Directorul de producție ne-a condus în camera unde ne puteam schimba în echipamentul de lucru, ceea ce am și făcut. Apoi, în cinci minute, ne-am repartizat sarcinile, am făcut cunoștință cu oamenii din fabrică care urmau să ne ajute și am trecut-la treabă. Treaba mea era să fac măsurătorile de viteză și temperatură a gazelor pe cele două coloane ale schimbătorului, din care calculam apoi debitele. Mergeam împreună cu Lucien care, în aceleași puncte, trebuia să facă prelevările de praf. Apoi, după ce ne întorceam la birou, urma ca eu să calculez debitele de gaze și de material prin cele două ramuri ale schimbătorului. Deși principala sesizare a fabricii se referea la schimbătorul de căldură, noi trebuia să facem un bilanț complet al instalației de ardere. Cu Lucien mă înțelesesem întotdeauna foarte bine, așa că, după ce îmi făceam măsurătorile, îl ajutam să pregătească aparatul de colectare a prafului pentru următorul punct.

La prânz am mers rapid, după ce ne-am desprăfuit, la un restaurant de lângă fabrică, împreună cu inginerii din fabrică care ne ajutau, iar acolo ne-am întâlnit și cu directorul și cu delegația de la centrală.

După amiaza a decurs la fel, intrasem deja în rutină. Am terminat treaba pe la șase, ne-am schimbat la loc în hainele de stradă și am plecat spre hotel.

Lipit de Beaucaire am observat un alt orășel, cu un nume care mi-a sunat familiar – Tarascon. Și în trecere, am remarcat silueta superbă a castelului din localitate, pe care, din păcate, nu am reușit, încă, să-l vizitez. Este una dintre așa-numitele fortărețe cathare, o erezie, conform bisericii catolice,  cu centrul politic în Albi, lângă Toulouse, pentru distrugerea căreia a fost organizată o cruciadă în prima parte a secolului 13.

Da, era chiar orașul lui Tartarin, celebrul erou al lui Alphonse Daudet. Iar hotelul nostru se afla chiar la ieșirea din Tarascon spre Port-de-Gard.

Era un hotel familial, ținut de două surori, pe care seara, în timpul cinei, le mai ajutau și soții, după ce veneau de la serviciu. Camerele erau destul de mari și luminoase. A mea avea ferestrele spre terasa din spate.

Am făcut rapid un duș și am coborât. Colegii erau deja pe terasă, bând un aperitiv împreună cu oamenii de la centrul de coordonare, cu care se cunoșteau pentru că birourile lor se aflau lângă ale noastre, dar la nivelul cantinei.

Remarcasem indicatorul, amplasat chiar în fața hotelului, care spunea că faimosul Pont-du-Gard, pod și apeduct roman, construit pe vremea împăraților Claudiu și Nero, ca parte a unui apeduct de 52 de kilometri, care a alimentat cu apă orașul Nimes, cu un debit de 40.000 de metri cubi pe zi până pe la începutul secolului 6, când s-a înfundat pentru că la începutul Evului Mediu, timp de cel puțin două sute de ani, toată lumea a uitat că trebuie să fie curătat periodic de depuneri.

Cel mai vizitat monument al antichității din Franța, podul are o înălțime de 48 de metri și cuprinde trei rânduri de arcade suprapuse: 6 la nivelul inferior, 11 la cel de-al doilea și 35 la nivelul superior. Lungimea sa atinge 273 de metri în partea superioară (ințial lungimea era de 360 de metri și existau 12 arcade suplimentare.

Podul a rămas funcțional până pe la începutul secolului 20, mai întâi ca punct de trecere cu plată, în Evul Mediu, apoi ca pos rutier între secolele 18 și 20. În secolul trecut a trecut prin mai multe restaurări, care i-au redat în mare măsură aspectul inițial, nu însă și funcționalitatea de apeduct…

Voiam și eu să văd această minune a tehnicii de pe vremea Imperiului Roman și i-am întrebat pe Ziad și Eric, colegii mei, dacă pot lua masina. Ziad mi-a întins imediat cheile, iar eu n-am pierdut timpul, m-am suit în masină, am pornit motorul și am încercat să o scot din parcare. Nu reuseam însă să bag în marșarier și nu înțelegeam de ce. Așa că am oprit motorul, m-am dat jos, m-am întors la colegi și i-am întrebat cum se bagă mașina în marșarier.

–Vezi că schimbătorul de viteze are un inel. Ridici inelul și va intra foarte ușor, mi-a explicat Ziad.

I-am multumit și m-am întors spre mașină. În spatele meu l-am auzit pe unul dintre oamenii de la centrală întrebând:

–Sunteți siguri că știe să conducă? Dar în România or avea ăștia permise de conducere?

–Am înțeles că la sfârșitul săptămânii trecute a fost trei zile pe Valea Loarei cu o mașină închiriată, i-a raspuns Ziad. Așa că presupun că are permis și știe să conducă…

Mă enervasem deja, însă nu m-am întors să-i dau omului replica pe care o merita și se care o aveam deja pe limbă… Era  pur și simplu o pierdere de timp!

De data asta totul a mers strună. Am scos mașina din parcare și am ajuns imediat la Pont-du-Gard, m-am plimbat pe pod, m-am urcat pe un dâmb ca să văd mai bine ansamblul, dar am constatat că uitasem aparatul de fotografiat în camera de hotel. Așa că, în afara propriei memorii, nu am reusit să plec cu nicio amintire de-acolo.

M-am întors la hotel unde colegii mei și ceilalți încă nu terminaseră aperitivele. Imediat după mine a apărut și Mark, după un drum destul de lung cu mașina. Așa că ne-am regalat împreună cu un bourbon cu patru trandafiri, din zona aia unde izvorăște muzica country…

Și el urma să petreacă weekendul pe țărmul Mediteranei și de aceea venise cu mașina. Dar el mergea la Saintes-Maries-de-la-Mer pentru a face nudism. Numele acestei comune este dat de legenda naufragiului în acel loc a celor trei Marii – Maria, mama lui Isus, Maria Salomeea, sora ei vitregă, și Maria Magdalena, împreună cu o serie de apropiați ai lui Isus. În secolul 15, chiar au fost inventate niște relicve ale sfintelor Marii, care chipurile ar fi fost dezgropate dintr-o veche capelă, pentru a da acel sâmbure de adevăr pe care se spune că l-ar conține orice legendă.

Am luat cina cu un pic de vin alături și un coniac după, apoi ne-am dus la culcare. Fusese o zi lungă, iar următoarea se anunța a fi la fel, cel puțin pentru mine.