Blog

Blog
Cum l-am salvat prima oară pe tata

Comments (1) - Uncategorized

Cum l-am salvat prima oară pe tata

Era prima zi de decembrie 1960. Și pe vremea aia nu era zi liberă. Ziua națională se sărbătorea pe atunci vara, de 23 august, „Ziua Insurecției Armate”, de fapt ziua în care regele l-a arestat pe Mareșalul Antonescu (ceea ce atunci nu ne spunea nimeni), iar armata română după câteva zile incerte de negocieri cu rușii, a întors armele împotriva fașciștilor. Era și un banc, când eram puști, cu Bulă care se însoară cu o fată care nu știa să gătească și pentru că îi era poftă de o iahnie de fasole a înscris-o la un curs de artă culinară, la casa de cultură. După ceva vreme de când începuse cursul îi spune că nu i-a trecut încă pofta de iahnie, dar ea nu ajunsese încă până la lecția respectivă. Scena se mai repetă de câteva ori și Bulă se enervează la un moment dat pentru că Bulina, soția lui, mai avea doar câteva zile de curs, cum putea să nu fi ajuns tocmai la iahnia de fasole! Ei bine, da, așa era: ea săraca ajunsese cu învățatul artei culinare doar până la… insurecția armată… Așa era pe-atunci…

În acea zi de decembrie însă, într-unul dintre amfiteatrele facultății de filozofie din corpul comun cu facultatea de drept, în apropierea Operei, era mare ședință a asociației studenților. Îl judecau pe unul dintre colegii lor pentru atitudine neprincipală și dispreț față de clasa muncitoare, iar sancțiunea cerută de conducerea Asociației Studenților Comuniști era chiar excluderea din organizație, care în mod automat atrăgea după sine exmatricularea din facultate.

Dar cine era și ce făcuse oare acuzatul?

Costel era un student înalt, brunet, cu ochi albaștri și o mustăcioară scurtă pe buza de sus. Era un student de „foarte bine”, așa cum se caracteriza singur, pasionat de literatură și nu numai de citit, ci și de scris. Încă din liceu frecventa cenaclul Pincio, un loc de întâlnire preferat al speranțelor literaturii române din acea vreme, același cerc literar unde mergea și Labiș, înainte de accidentul fatal din stația de tramvai de la Piața Sfântu Gheorghe.

Iar păcatul lui începuse prin a se încurca cu o brunetă, drăguță, subțirică și cu părul până la brâu de care s-a îndrăgostit la prima vedere și cu care, cu toată opoziția părinților lui (e și aici o poveste, dar o să v-o spun altă dată), s-a și căsătorit după mai puțin de o lună de zile.

S-au instalat împreună în camera de la mansarda bloculețului de pe Dudești, aflat chiar vizavi de fabrica “7 Noiembrie” (să nu căutați pe hartă fabrica pentru că n-o veți mai găsi – a fost demolată și în locul ei s-a construit ansamblul acela de blocuri înalte, lipite de depoul de tramvaie, dar să nu căutați nici bloculețul pentru că a fost demolat încă de pe vremea lui Ceaușescu, fără a se construi ceva în locul lui), unde se afla și apartamentul părinților lui. Era o cămăruță mică – din ușă săreai direct în pat, deasupra căruia atârnau periculos câteva rafturi supraîncărcate cu cărți. Poate de la această apropiere excesivă au apărut problemele, ori de la diferențele de program… El era student la filozofie, ea normatoare la o secție de vulcanizare a cauciucului la uzina „Tehnica Nouă” pe Șoseaua Viilor. Făcuse și ea trei ani de matematiccă, dar o boală care avea să o chinuie o jumătate de viață, o nevroză care o va împiedica de multe ori să se înteleagă cu ea însăși (cum spunea tot el), a împredicat-o să continue. Și nu a mai reușit niciodată să termine vreo facultate…

Treptat, neînțelegerile dintre ei s-au transformat în certuri și nici măcar faimosul sex de împăcare nu mai salva mare lucru. Au decis să se despartă și ea s-a mutat înapoi în Rahova, în casa părinților.

Dar rămăsese cu o mulțime de resentimente și, colac peste pupăză, mai avea și o prietenă, maistră și secretară de partid care o ațâța împotriva nenorocitului care-o părăsise. Rezultatul a fost o reclamație de câteva pagini în care înfiera atitudinea burgheză, rece și disprețuitoare, privirea de sus a intelectualului în devenire față de clasa conducătoare a societății – clasa muncitoare. Acest intelectual depravat, ușuratic, care profitase de naivitatea tinerei muncitoare, seducând-o și despărțind-o de logodnicul ei, cizmar în Colentina, alături de care începuse deja să-și cumpere mobilă pentru viitoarea lor casă, în care să-și întemeieze o familie, celula de bază a societății! Și pentru că asta nu era de ajuns, tovarășul student, intelectual în devenire, o mai și dăduse afară din casă cu burta la gură, trimițând-o înapoi la mă-sa, în Rahova, pe strada Mișcă Petre!

Toate astea erau acuzații deosebit de grave, așa că decanatul a înaintat reclamația organizației studenților comuniști pentru a analiza-o și a lua măsuri.

Și uite așa s-a ajuns la ședința cu pricina, în care s-au ridicat imediat după citirea reclamației câteva tovarășe studente cu spirit de raspundere să critice atitudinea neprincipiala colegului (poate că erau geloase că nu le băgase pe ele în seamă mai întâi?) și să spună că acesta nu merită șansa pe care i-a acordat-o partidul și clasa muncitoare de a studia la Universitate… Că un asemenea element dușmănos este la fel de periculos ca un măr viermănos, știut fiind că nu trebuie mai mult de unul singur pentru a strica un coș întreg!

Prietenii lui, cei care vor rămâne alături de el o viață după aceea, cei cu care am crescut și eu și la discuțiile cărora căscam gura mereu de când am început să vorbesc, nici nu se puteau gândi să se ridice să-l apere, să încerce să le explice celorlalți că pur și simplu este vorba de o ceartă și de o despărțire între doi tineri încă necopți. Că atunci când ești tânar și te cerți poți ajunge să spui vrute și nevrute, că ți-o ia înainte și vorbește gura fără tine, iar de aici până la atitudini neprincipiale și așa-zisul dispreț la adresa clasei muncitoare mai era cale lungă…

Tot ce ar fi putut face prieteni lui luându-i apărarea ar fi fost să i se alăture, mărind lista celor sancționați. Așa că au stat cuminți în banca lor și au așteptat să vadă ce se întâmplă. Dar totul mergea înainte, strună, ca în manualele activiștilor de la școlile de partid. Se mai ridica mereu încă unul și încă una și mai găsea câte un cui de bătut în sicriul viitorului studențesc al lui Costel… ori vreo bârnă de aruncat pe rug, pentru că totul începea să semene a autodafé…

Trist era că fiind în ultimul an de facultate începuse deja să-și creioneze drumul spre care dorea să se îndrepte, o cale pe care o vedea acum închizându-se brusc și se sufoca, simțind că se îneacă precum țiganul la mal!

Se făcuse deja ora patru după-amiază când președintele organizației a reușit să facă liniște în sală și să propună supunerea la vot a excluderii din organizație a tovarășului Costel Buzdugan.

Dar în liniștea care s-a lăsat în sală, ca o prevestire a furtunii ce stătea să izbucnească, s-a auzit slab o bătaie în ușă și cineva s-a dus să o deschidă.

Una dintre secretarele facultății a intrat, și, cu o voce pierdută în tensiunea care devenea palpabilă în sală, a anunțat că s-a primit un telefon important pentru studentul Buzdugan: trebuie să-l anunțe că i s-a născut un băiat!

În acel moment s-a stârnit un adevarat vacarm, cei care-l înfieraseră până atunci au fost primii care l-au felicitat pentru că a devenit tată. Au uitat pentru moment scopul adunării lor acolo, sporovăind bucuroși despre copil: cum o să-l cheme, ce vrea să-l facă când o fi mare… Iar tata, după primul moment de uluială, s-a desprins din îmbrățișările lor și și-a cerut scuze că nu mai poate rămâne până la sfârșitul ședinței, pentru că trebuie să plece. Era nerăbdător să-și vadă fiul!

Ceilalți au mai rămas puțin să comenteze evenimentul, pentru că se pare că eram primul copil născut în acea serie de studenți la filozofie, și toate încercările membrilor prezidiului de a-i așeza înapoi în bănci pentru a încheia ședința, au fost inutile. Nu a mai avut nimeni chef să mai voteze vreo sancțiune atunci și s-a propus să se reia altă dată votul de excludere. Din fericire acest lucru nu s-a mai întâmplat niciodată, iar tata și-a putut îndeplini visul de a deveni ziarist. Mai întâi la Revista de Filozofie, apoi la Viața Studențească, Steagul Roșu, Scânteia Tineretului și în final la TVR.

Și uite așa, apariția mea surprinzătoare, la 7 luni, a unui bebeluș un pic mai mare decât o lingură, cum mi se povestea mai târziu, când lumea se mira cum de depășisem un metru optzeci, l-a ajutat să-și salveze visurile, cariera și să scrie…

Vă invit să-i citiți primul său roman, „Spune-mi povestea cu Iuliana”, pe care l-am republicat anul trecut chiar pe 15 decembrie, dată la care tata ar fi împlinit 86 de ani.

Lectură plăcută!

1 Comment

  • i.r.

    11:00 AM, March 2022

    To leave a reply:
    No comment, just cry!
    Ah, Bogdan… Ești un talent înnăscut.
    La fel de fluidă îți este scrierea-n proză precum și versurile – ca o briză plăcută, ușor de citit.
    Aștept continuarea proprie-ți epopei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *